Moartea medicului Ștefania Szabo, găsită fără viață la doar 37 de ani, a stârnit o undă de șoc nu doar în sistemul sanitar, ci în întreaga societate. Deși era medic, nu corporatist, destinul ei devine simbolic pentru o generație de profesioniști care ard intens până la epuizare — oameni care performează impecabil, dar se sting lent, în tăcere.
Fenomenul se numește burnout.
Și, dincolo de dramă personală, ridică o întrebare esențială:
Cine răspunde juridic atunci când un om ajunge la colaps din cauza unui sistem care cere totul și oferă nimic?
În multinaționale, totul se măsoară în cifre: productivitate, eficiență, KPI, livrabile.
Dar ceea ce nu se măsoară – consumul psihic – devine, paradoxal, cel mai costisitor.
Angajații din corporații trăiesc într-o cultură a disponibilității permanente:
• telefoane și e-mailuri după program,
• presiunea tăcută a performanței continue,
• teama de a nu fi „în pas” cu colegii din alte țări,
• competiția internă mascată sub „team spirit”.
Această realitate produce o formă de epuizare profesională pe care OMS o definește ca „rezultat al stresului cronic la locul de muncă care nu a fost gestionat cu succes”.
În termeni reali: oameni care nu mai pot respira în ritmul în care li se cere să alerge.
Fenomenul burnout-ului nu se manifestă brusc.
El crește tăcut: o oră în plus peste program, o sarcină „urgentă”, o noapte pierdută pentru un raport.
Până când, într-o dimineață, mintea și corpul refuză să mai funcționeze.
Cei afectați nu sunt „slabi” – sunt cei mai implicați.
Cei care nu știu să spună „nu”.
Cei care confundă devotamentul cu obligația și pasiunea cu dependența de muncă.
Iar în mediul corporatist, această confuzie este cultivată, nu corectată.
Puțini știu că legislația română recunoaște deja indirect burnout-ul ca fenomen juridic.
Prin Legea nr. 167/2020, stresul și epuizarea fizică sau psihică pot fi încadrate ca forme de hărțuire morală la locul de muncă, dacă provin din suprasolicitarea sistematică a angajatului.
De asemenea, potrivit art. 175 și urm. din Codul Muncii, angajatorul are o obligație clară:
„Să asigure securitatea și sănătatea în muncă a salariaților, inclusiv din punct de vedere psihic.”
Această obligație nu e formală. Ea implică măsuri reale:
• evaluarea riscurilor psihosociale,
• limitarea volumului de muncă,
• asigurarea echilibrului viață personală – viață profesională,
• oferirea de consiliere psihologică și programe de prevenire a stresului.
Neîndeplinirea acestor obligații poate genera răspunderea juridică a angajatorului.
Din perspectivă juridică, există trei paliere distincte de răspundere:
Răspunderea civilă delictuală. Dacă angajatul poate demonstra că burnout-ul sau depresia au fost cauzate de suprasolicitare impusă de angajator, se pot cere daune morale și materiale. Instanțele din Franța, Germania sau Olanda au început deja să acorde astfel de despăgubiri, considerând burnout-ul „accident de muncă psihologic”.
Răspunderea contravențională. Inspecția Muncii și CNCD pot aplica amenzi pentru hărțuire morală și lipsa măsurilor de prevenire a stresului profesional. Valoarea amenzilor poate ajunge la 50.000 lei, dar mai gravă este obligația de a modifica mediul de muncă – inclusiv prin reorganizarea sarcinilor.
Răspunderea penală. În cazuri extreme, în care presiunea sistematică sau suprasolicitarea duc la sinucidere, infarct sau alte consecințe fatale, poate fi reținută ucidere din culpă sau neglijență în serviciu. Corporațiile investesc în imaginea grijii față de angajat: mese gratuite, spații de relaxare, teambuilding-uri la munte.
Dar toate acestea devin ficțiune dacă în spatele lor există un climat de teroare psihologică subtilă – obiective imposibile, control excesiv, lipsa timpului liber real.
În drept, politicile interne nu pot substitui obligația legală de a proteja sănătatea angajatului.
Un angajator nu se apără arătând că „avem sală de fitness și abonamente la psiholog”, ci prin dovada că:
• a evaluat riscurile reale,
• a redus volumul de muncă atunci când era necesar,
• a asigurat un mediu echilibrat și predictibil.
În mod ironic, lumea corporatistă – care se laudă cu inovație și sustenabilitate – ignoră cea mai importantă resursă: omul.
Burnout-ul devine noua boală profesională a clasei de mijloc, la fel de gravă precum silicoza minerilor din secolul trecut.
Iar legislația trebuie să țină pasul.
Uniunea Europeană discută deja includerea burnout-ului în categoria bolilor profesionale recunoscute, ceea ce ar deschide calea pentru compensații și protecție specială.
România, ca stat membru, va trebui să se alinieze acestor standarde.
Burnout-ul nu e o problemă de „tărie psihică”, ci de organizare defectuoasă a muncii.
Nu ține de voința angajatului, ci de lipsa de responsabilitate a angajatorului.
Tragedii precum cea a Ștefaniei Szabo trebuie să ne amintească un adevăr dureros:
Sistemele – fie ele spitalicești sau corporatiste – pot ucide lent, fără intenție, prin epuizare.
Iar din perspectivă juridică, epuizarea nu mai poate fi ignorată.
Ea trebuie tratată ca un risc real, evaluat, prevenit și – la nevoie – sancționat legal.
Pentru că, indiferent de industrie, nicio performanță nu justifică pierderea demnității umane.
Avocat Alexandru Zavatin, Baroul Sibiu
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
