Când occidentul Europei a luat-o spre vest şi a descoperit Lumea Nouă, primul lucru pe care l-au făcut conchistadorii a fost să se înstăpânească. Au distrus civilizaţii care deţineau informaţii de mare fineţe şi cunoştinţe de o inegalabilă înţelepciune despre Univers, au cărat acasă aur, pietre preţioase, mirodenii, tot ce se putea jefui la prima mână, căci acesta era doar începutul. Peste pământuri, păduri şi resursele naturale aveau să se facă stăpâni mai apoi. Popoarele le-au înhămat la carele lor, pe post de vite de povară, până la exterminare. Iar ca să facă aceasta cu maximă eficienţă şi rapid, le-au fezandat mai întâi cu „apă de foc” şi le-au luat ochii cu mărgele de sticlă … Minte îngustă, cruzime, lăcomie patologică, egoism feroce, ură, viclenie – iată „cock-tail – ul energetic” pe care Dracu ţi-l toarnă pe gât, când e să-i faci lucrarea diavolească pe lume.
Formula marchează întreaga istorie a omenirii. Cât sânge a vărsat nu demult Hitler, cât sânge a vărsat nu demult Stalin, cât sânge românesc au vărsat direct şi indirect cei care ne-au abandonat în mână duşmană şi cei care au făcut tot ce a fost diavoleşte posibil ca să transforme brutal o ţară creştină într-una atee!!! Nimic nou sub soare. Lucrurile se precipită şi astăzi în aceeaşi direcţie, când potentaţii lumii îşi ascut ghearele cu lamele tehnologiilor de război. Doar că de astă dată nu Lumea Nouă e de distrus, ci Lumea Veche: Europa creştină a naţiunilor, a valorilor creştine, a familiei tradiţionale, a educaţiei morale, a demnităţii şi generozităţii, a trăitorilor dreptei credinţe, a sentimentelor fireşti de apartenenţă a fiecăruia la naţiunea sa, ca expresie spirituală a unui dat dumnezeiesc, a onoarei de a aparţine, prin talent, unei bresle profesionale, a dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Conchistadorii noii ordini mondiale fac acelaşi lucru ca şi cei de altădată: se înstăpânesc, distrug civilizaţii, jefuiesc tot ce se poate jefui şi înhamă popoarele la caleştile lor aurite, nu înainte de a le „înţoli” în uniforma de bou bun de jug.
România nu face excepţie. E mai abitir decât alţii în obiectiv, pentru credinţa ei strămoşească şi pentru că e ceva mai greu de ucis, deşi „apa de foc” a otrăvurilor moderne curge în valuri, la propriu, peste români, ca şi cea care curge la figurat, adică apa de foc a dezbinărilor de tot felul, a războiului româno-român. Iar mărgelele de sticlă ale lumii virtuale şi ale traiului de fiţe ne-au luat până şi mintea cea de pe urmă, cea pe care un vechi proverb românesc o cere cu atâta înţelepciune de la Dumnezeu: „Dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!”
