Au plecat. Fără să le ceară nimeni și fără niciun fel de legătură cu cei pe care porneau să îi caute. Acolo nu erau nici frații, nici prietenii lor. A fost suficient însă să afle că un accident a avut loc în zona lor, iar niște oameni aveau nevoie vitală de ajutor. N-a fost nevoie de mai mult ca să se mobilizeze. Nici frigul, nici ceața, nici zăpada până la genunchi, nici urcușul extrem de anevoios spre crestele Apusenilor nu le-au oprit avântul.
I-au găsit. Fără sisteme performante de ultimă generație, fără echipamente de detectare prin GPS, fără tablete, smartphoneuri sau n gadgeturi ce ne inundă și ne configurează existența. Simplu, împărțiți pe echipe, strigându-i pe răniți din toți rărunchii, sfidând cu stoinicie în cizme sau bocanci tociți, un sistem informatic de milioane de euro, incapabil să localizeze cu precizie locul unde s-a prăbușit avionul.
I-au salvat. E drept că doar pe 5 dintre răniți. Fără ei însă, este posibil ca nici aceștia să nu mai fi fost găsiți în viață. Pentru că nu ar fi murit neapărat din cauza rănilor, ci … de frig, în așteptarea echipelor de intervenție plătite ca să-i găsească.
Fiindcă cei care au plecat, i-au găsit și i-au salvat au fost moții din Apuseni, dintr-o localitate care poate nu întâmplător poartă numele lui Horea. Localnici care au înțeles să fie aproape de cei care aveau cu adevărat nevoie să li se întindă o mână de ajutor.
Iar acești voluntari, care cunosc valoarea unei vieți omenești au fost cei care au făcut ca această situație dramatică să nu se tranforme într-o tragedie de proporții.
Într-o astfel de Românie, în care zilnic se întâmplă lucruri care te determină cu un ochi să râzi și cu altul să plângi, acești oameni care simt să se implice din proprie inițiativă, iar gestul lor schimbă totul, ne determină să nu ne pierdem speranța.
