Doar în capodopera lui Caragiale, „ O scrisoare pierdută” şi în campanii electorale – când se aude ca o flaşnetă „eu pentru cine votez?” – am mai întâlnit atâţia „cetăţeni turmentaţi” ca în această săptămână, turmentaţi de manipularea grosolană de pe televiziuni şi reţelele de socializare. Iar întrebarea – flaşnetă care apare invariabil în orice discuţie este, sub diverse forme lingvistice, aceeaşi: cum deosebeşti adevărul de minciună, oile de capre, băieţii buni de băieţii răi?
Ei bine, simplu, cu discernământ! Doar că discernământul este un dar dumnezeiesc, pe care nu-l primesc decât minţile eliberate de patimi şi prejudecăţi, dispuse să priceapă adevărul duhovnicesc al lucrurilor. Şi cum se pupă el cu războiul politic din România? Tot simplu. Ce zic Scriptura şi tradiţia, cele două busole imbatabile pe drumul vieţii? Păi Scriptura zice, la Matei, 5 cu 9: „Fericiţi făcătorii de pace …” . Iar tradiţia zice, prin Simion Bărnuţiu, în discursul său de la Blaj din mai 1848: „Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi …”. Prin urmare oile, adică băieţii buni, sunt făcătorii de pace şi cei care ţin cu poporul ca să nu rătăcească, iar caprele, adică băieţii răi, sunt făcătorii de război şi cei care nu ţin cu poporul şi-l rătăcesc pe aiurea. Înarmaţi cu această „lupă” de bun simţ veţi fi proprii dumneavoastră analişti de politică internă.
Iar celor care ne conduc fără să cunoască psihologia neamului pe care-l conduc, le-ar prinde bine un „consilier” Român de poveste: „La cumpăna primăverii anului 1896, George, din Cârţa Română de sub Făgăraşi, mângâia cu ochii – la Roma – icoana în piatră a strămoşilor săi daci de pe Columnă. Venise de acasă cu un pumn de pământ şi unul de grâu românesc, la schimb pentru lumina cărţilor pe care avea să le care în spate, la întoarcere, pentru neamul său, pentru fraţii din Ardeal, încremeniţi în truda de a rămâne români sub lespedea ocupaţiei austro-ungare. Pentru această îndrăzneală, pentru aceea de a-şi fi ridicat glasul împotriva nedreptăţilor de tot felul, dar mai ales pentru vina de a fi citit, George – colţuroasa pietricică din cizma imperială – a înfundat temniţa. Dar, sub numele de Badea Cârţan, de la satul în care a văzut lumina zilei, George, românul mândru şi liber – care a străbătut drumul până la Roma pe jos, ca apostolii lui Hristos, ca să-şi cunoască istoria care-i fusese interzisă şi să mângâie cu ochii icoana strămoşilor săi – avea să rămână el însuşi icoană în destinul cosmic şi etnic al românilor.”
Cui i-a dat Dumnezeu să conducă un astfel de neam, mult i-a dat, dar şi multă socoteală îi va cere pentru cum l-a condus!
