Lecţia de gramatică pe care v-o propun astăzi ţine de siguranţa naţională ! România se află sub ocupaţia minciunii sfruntate, o otravă cu efect paralizant pentru discernământul naţional.
Ca să nu mai vorbim de gradele ei de comparaţie , ale minciunii, vreau să zic: pozitiv – exprimând calitatea obişnuită, fără termen de comparaţie. Nici nu ai cu ce compara minciuna sfruntată şi densitatea ei pe centimetrul pătrat de ecran TV în aceste zile. Comparativ – când însuşirea minciunii, adică sfruntarea este comparată cu cea a altor minciuni. De fapt, curg de duminică seara încoace în valuri, una mai sfruntată ca alta. Ăsta-i comparativul de superioritate, căci cel de egalitate a devenit o caracteristică generală: indiferent cine le scoate pe gură, minciunile sunt la fel de sfruntate. Doar comparativul de inferioritate, adică minciuni mai puţin sfruntate decât altele nu prea am auzit. Şi, în sfârşit, superlativul – aici minciuna stă cu tatăl ei la masă, cea mai sfruntată. Doar că mai există un superlativ la vârf, cel absolut, unde sfruntarea e atît de neruşinată, încât e nevoie de câteva surate, adverbe, locuţiuni adverbiale şi micuţul „de”, pentru a reda halucinanta dimensiune a minciunilor turnate ca lătura în capul românilor . Aşa că de la acest nivel vin minciunile „grozav de”, „neînchipuit de”, „din cale-afară de” sfruntate. Şi apoi există o zonă de asemenea sfruntare încât nu mai poţi compara nimic cu nimic.
Minciuna sapă o prăpastie adâncă, plină ochi cu dispreţ, între marele mincinos şi poporul său: minciuna colosală, gigantică, uriaşă. Şi sfidătoare. Cea care-ţi spune că ceea ce vezi nu este adevărat, că sutele de mii de români batjocoriţi de propriul Guvern în toată Europa nu există, nici ordinul de la Bucureşti : „încurcă-i, drace” şi nici jandarmii unei ţări străine, chemaţi de propria ambasadă împotriva românilor săi. Bun ar fi să avem şi noi multimiliardarul nostru care să aducă pentru o zi Diaspora în ţară la vot şi o casă de avocatură întru uşurarea statului de ceea ce datorează celor cărora le-a încălcat un sacrosanct drept constituţional.
De nu vom avea discernământul la purtător, aşa vom sta, române, după ce ne vom fi trântit poarta în nas cu mânuţa proprie peste puţintică vreme, contemplând roadele prostiei, lenei şi botului pus la momeli și pomeni: ca viţelul la poarta nouă ! Poate doar când vom geme sub povara propriei opţiuni să ne aducem aminte de generozitatea bunului Dumnezeu, care l-a făcut pe om cu capul pe umeri şi liber să-l folosească cu dreaptă judecată. Dar şi de teorema lui Thomas din sociologie, care spune că atunci când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei !!!
Publicitate
