„Nu ştiu alţii cum sunt” (de la Ion Creangă citire), dar străbunii mei ţărani ştiau că, la marile praznice creştine, în timpul Sfintei Liturghii, cei cu inima curată şi gândul smerit se învredniceau fie de o multdorită mângâiere sufletească, fie de o multaşteptată luminare a minţii întru înţelegerea Tainelor dumnezeieşti. De aceea şi cinsteau sărbătorile cu omenie şi frăţietate, cu iertare şi împăcare, iar ca semn exterior al frumuseţii interioare stătea portul strămoşesc. Toate în jur erau bune şi străbune. De la dragostea de copii până la respectul pentru vârsta înţelepciunii, de la frumuseţea picturilor bisericeşti până la pridvoarele înmiresmate de muşcate, de la fineţea cusăturii în fir de mătase de pe borangicul iilor până la broderia ştergarelor care îmbrăcau icoana casei. Iar icoana Maicii Domnului nu lipsea din nici o casă de român. Ea era Nădejdea chiar şi a celor fără de nădejde, rudenia de pe pământ rugătoare în cer pentru mântuirea oamenilor.
În vremurile de restrişte, când plugul comunist ara adânc prin inima României, răsturna sub brazdă rânduiala creştină şi străbună a ţării şi zvârlea în temniţă toată mintea luminată a neamului românesc, adeseori, în faţa sălbăticirii străine asupra noastră, bunica se întreba: ce-ar fi fost lumea dacă Maica Domnului n-ar fi primit Bunavestire , dacă – ştiind dinainte că prin suflet îi va trece sabia durerii supreme – ar fi spus arhanghelului Gavriil „nu”, în loc de : „ Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1,38) ??? Cred că îndrăznea să-şi imagineze sălbăticirea lumii doar pentro a clipă şi deîndată o vedeai că „ o scutură frigurile”, cum se spune pe la noi şi îşi face semnul crucii. „ Scrie-ne Doamne pe toţi, fraţi români şi creştini, în Cartea Vieţii !” era pentru ea, ca pentru tot neamul românesc, suprema rugăminte.
Bine că generaţia ei n-a mai apucat să vadă cum – peste nici 50 de ani – românii, înstrăinaţi de Dumnezeu şi otrăviţi de duşmanii lui Hristos cu momeli ucigătoare, se cer singuri a fi trecuţi într-o carte a junglei! Sălbăticirea televizată a naţiunii, devenită proiect de ţară, picură peste români înjurături şi desfrău, mentalitatea infracţională ia locul cinstei şi ruşinii, iresponsabilitatea analfabetă conduce şi decide destine, urâtul, abjectul, anarhia şi violenţa turbată mânjesc până şi lumea copilăriei. Ce şi de ce se întâmplă toate acestea, nouă mai abitir decât altor neamuri? Păi „e un popor prea bun, toate le ia de bune, toate le crede, toate le nădăjduieşte. Ştiindu-l un popor îngăduitor şi temător de Dumnezeu, puterile lumii profită de aceste calităţi şi transformă poporul român în cobaiul Europei. Dar de fapt, ei au o ură nestăpânită împotriva popoarelor ortodoxe şi a Ortodoxiei în general.” ( întru luminarea minţii, de la Părintele Iustin citire).
