S-a încheiat o etapă pentru înscrierea în clasa pregătitoare. Am făcut dosare, am făcut mutație, am dus copilul la testarea psihosomatică dacă era cazul. Am căutat creșă bună sau grădiniță pentru cel mic, vor începe și acolo înscrierile. Pe scurt, am făcut tot ce am putut pentru a asigura copiilor un start bun în viață bazat pe educația pe care o considerăm optimă. Am ales ce era mai potrivit din ce era la îndemână. Am dat acum din coate și sperăm să culegem roadele mai târziu. Ne va veni ușor să-i dojenim apoi cu „așa te-nvață la școală?!”
Așadar, educația într-o instituție de învățământ începe înainte de vârsta de doi ani a copilului. Și ne dorim din tot sufletul să nimerim la cea mai bună educatoare, la cea mai bună învățătoare. Însă, cu în tot avântul acesta justificat, poate pierdem din vedere un lucru: educația de calitate, menită să dezvolte inteligența emoțională a copilului, începe de acasă.
Mai demult cei șapte ani de acasă erau apanajul unei educații ce începea în familie și asigura integrarea copilului în societate și în colectivitate. Un copil care avea cei șapte ani de-acasă știa să salute, să spună mulțumesc și te rog, să nu vorbească neîntrebat. Copilul modern mai are oare acest set de reguli morale și bune maniere cu care se mândreau părinții și bunicii? S-au dus cei șapte ani de-acasă odată cu cheia atârnată la gât? Cu siguranță, nu.
Poate mai auzim sporadic această expresie, mai mult în contexte negative. „Nu are cei șapte ani de acasă”, e nepoliticos, nu salută, nu ascultă. Însă astăzi, copilul modern are părinți moderni care știu că la baza formării unui comportament exemplar al copilului stă relația afectivă cu acesta. Văd din ce în ce mai mulți părinți care se informează, citesc, întreabă, se îngrijesc de dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului lor. Părinți care își țin puii aproape și îi cresc conștient, demn, părinți care se întreabă și ce simte copilul, nu doar de ce face o năzbâtie.
Îmi doresc ca această nouă generație de copii să fie una puternică, mai independentă decât generația cu cheia la gât, mai fericită. Îmi doresc să conștientizăm ca părinți importanța sentimentului de apartenență familială, dar și de identitate individuală a copilului. Cei șapte ani de-acasă nu mai sunt demult șapte, dar pot fi șapte minute, șapte ore, șapte zile în care vom petrece acel timp de calitate cu fiii și fiicele noastre. Nu pentru a-i oferi țării plătitori de pensii, ci pentru a crește Oameni.
Publicitate
