Am să vă spun povestea unei minuni. Nu se mai întâmplă în zilele noastre minuni, veţi spune. Şi, totuşi, am a împărtăşi, cu cei care vor să-şi plece urechea, o întâmplare miraculoasă.
Am aflat de plecarea la Domnul a părintelui Iustin Pârvu în urmă cu cinci ani, exact azi, în ziua în care veţi ţine în mână ziarul nostru, pe banca de sub un tei înflorit din curtea Catedralei Mitropolitane din Sibiu. M-a sunat o prietenă, căreia părintele Iustin i-a fost bunic, tată, frate şi naş de călugărie. Ştiam că nu am cum să ajung la mănăstirea Petru Vodă, la coada lacului Bicaz, în 12 ore şi fără maşină. Am plâns cu amar şi am spus în gând: părinte, nu-mi doresc decât să-ţi sărut dreapta, cu care de atâtea ori m-ai binecuvântat! Ceea ce doream eu era, practic, imposibil.
Nu trec nici câteva ore şi sună la uşă prieteni din Bucureşti, veniţi să-şi petreacă câteva zile de concediu la Sibiu. Şi cum prietenul la nevoie se cunoaşte, am purces în aceiaşi noapte spre Petru Vodă. A doua zi, de la coada lacului Bicaz până la mânăstire, preţ de 15 km, numai poliţie, maşini trase pe dreapta şi ciopor de lume. Nu mai treceau decât preoţii veniţi să slujească la slujba înmormântării. Când, chiar în dreptul nostru, buimăciţi cum eram şi convinşi că n-avem cum ajunge la timp, opreşte un părinte şi ne roagă să-l urmăm şi să luăm în maşină nişte tineri orfani, pe care părintele Iustin îi făcuse oameni. Calea ne-a fost deschisă până sus la mânăstire. Aici însă, mii de oameni înşiraţi pe 5-6 rânduri de-a lungul zidului exterior al mânăstirii, aşteptau un miracol, ca să se închine la părintele Iustin, înainte de începerea slujbei de înmormântare. Ne-am aşezat frumos la rând şi am înaintat într-o oră … trei metri. Mai erau 15 minute până când începerea slujbei de înmormântare avea să pună capăt oricărei închinări, şi, cu aceasta, iluziilor noastre. Când, neaşteptat, răsare din neant, chiar lângă noi, ucenica părintrelui, de care vă vorbeam, habar neavând că suntem acolo, în mulţimea care aştepta zadarnic să înainteze. Aud: „veniţi cu mine prin portiţa din spate”, şi ne conduce pe o cărare numai de ea ştiută, în curtea mânăstirii, unde, stupoare, era o mare impenetrabilă de oameni între noi şi baldachinul sub care părintele Iustin odihnea, cu Sfânta Scriptură pe piept şi Sfânta Cruce în mâinile încrucişate. Calea se deschide în chip miraculos şi noi am fost ultimii care au fost îngăduiţi la închinare. N-am mai văzut nimic înaintea ochilor, decât dreapta părintelui Iustin, caldă şi catifelată, pe care mi-a îngăduit să o sărut, după cum am cerut!
Publicitate
