Săptămâna aceasta, în 5 iunie, a fost Ziua Mediului. Dincolo de rapoartele elogioase prezentate de autorităţi, acest eveniment a fost marcat în Piaţa Mare şi de o organizaţie non guvernamentală, ai cărei membri au protestat împotriva dezastrelor naturale care pândesc România: Roşia Montană sau gazele de şist.
Dezastre încuviinţate de mai marii ţării, care îşi dau acordul ca giganţii industriali ai lumii să ne exploateze zăcămintele, fără a ţine cont de protejarea mediului, bazându-se tocmai pe lipsa de informaţii a populaţiei, care nu ripostează şi devine uşor de manipulat.
Miza exploatării gazelor de şist aruncată în ochii românilor de autorităţi este că încercăm să ne obţinem independenţa din punct de vedere energetic. Exploatarea gazelor de şist prin fisurare hidraulică are însă efecte devastatoare asupra mediului înconjurător. Concret, fisurarea hidraulică presupune pomparea unui amestec de substanţe chimice şi apă la peste 2500 de metri sub pământ. Presiunea puternică sparge rocile şi eliberează gazul. Aproape 600 de substanţe chimice sunt implicate în acest amestec dinamitant. Printre acestea, acid clorhidric, inhibitori, substanţe de îngroşare, cloruri, lichefianţi. Iar ca să ne facem o idee asupra cantităţii de apă contaminată cu aceste sute de substanţe chimice nocive, trebuie spus că la forarea unui singur puţ sunt folosiţi între 4 şi 28 de milioane de litri de apă. Având în vedere că într-un singur puţ se poate fora chiar şi de 15 ori, înseamnă că sute de milioane de litri de apă vor fi contaminaţi.
În statele americane unde s-a început deja forarea gazelor de şist, oamenii s-au îmbolnăvit de cancer, astm, boli pulmonare, pancreatice, neurologice, şi-au pierdut simţul mirosului şi li s-au perforat plămânii de la vaporii toxici emanaţi permanent de instalaţii, iar apa din zona respectivă nu a mai putut fi folosită nici măcar la spălat. În acele zone în care s-au instalat puţuri de forare, zona a fost distrusă. Utilaje de mare putere au ras toată vegetaţia din jur, sute de camioane cară zi şi noapte dispozitive, pietre, metal, cisterne pline cu substanţe chimice. Totul este deşertificat, există riscuri de explozii, pământul este distrus, izvoarele sunt otrăvite, animalele mor, iar aerul este toxic. Oamenii care au consimţit cu ani în urmă să îşi cedeze terenurile acestor companii de forare contra unor sume financiare consistente, au conştientizat prea târziu efectele grave pe care le implică forările. Acum îşi cheltuiesc aceşti bani ca să supravieţuiască, investindu-i în analize şi demersuri pentru a le demonstra autorităţilor că sunt nevoiţi să trăiască într-un mediu care le pune viaţa în pericol. Iar faptul că Ministerul Mediului i-a dat acordul companiei americane Chevron să foreze gaze de şist pe litoralul românesc pare ireal. În stadiul acesta, cât totul este creionat doar pe hîrtie, încă mai putem face ceva. Încă mai putem lua atitudine, înainte de a ne sacrifica apa, marea şi aerul pentru interese economice dictate de undeva, de sus.
