Niciun fenomen meteorologic nu ne încântă mai mult privirea decât curcubeul. După vânt și ploaie, scăldat în ultimele picături de apă, apare ca o speranță menită să alunge frica. Înțeleg de ce suntem atât de dornici să apucăm repede aparatul de fotografiat să surprindem repede minunea efemeră. Înțeleg bucuria copiilor și lumina din ochii adulților când îl privesc. Ce nu înțeleg este de ce unii revendică acest simbol și îi pătează faldurile.
Să vedem totuși bucuria din el, bucurie ce se regăsește în mituri și legende din întreaga lume, dar și la poporul român. La noi curcubeul are semnificații variabile, pornind de la mitologia autohtonă sau de la obiceiuri creștine. În zone cu ploi abundente el era aproape divinizat, fiind considerat o legătură între cer și pământ. Era văzut și ca zmeu sau balaur care soarbe apa râurilor și a mărilor, însă și un brâu cosmic, Brâul Pământului sau Brâul Maicii Domnului, ca simbol al păcii și al speranței.
Legenda certei dintre culori are rezonanțe și în viața actuală. Se spune că, în vremuri demult apuse, culorile s-au certat. Verdele spunea că e cea mai importantă culoare, totul în jur fiind verde, iarbă, frunze, copaci. E culoarea vieții și a speranței. Albastru însă susținea că apa stă la baza vieții și că fără el nu ar exista nici cer, nici mare. Galbenul râdea, era luminos și cald. Soarele, luna și stelele sunt galbene, neîndoios el era cel mai important. Portocaliul se lăuda că e culoarea mâncărurilor sănătoase care dau putere, și toată lumea îl admiră la răsărit ori la apus. Așa și roșul, violetul și indigoul se luptau pentru titlul de cea mai importantă culoare.
După toată gâlceava, atât de des întâlnită și la oameni, ploaia le-a poruncit culorilor să își dea mâna și să o urmeze, fiecare fiind unică și specială în felul ei. Atunci culorile se apropiară și ascultară ploaia întinzându-se în semicerc de-a lungul cerului. Și astfel au înțeles că sunt diferite și că împreună sunt cu adevărat puternice și fascinante.
După o primăvară atât de ploioasă, așteptăm cu toții un ROGVAIV care să ne dea speranță. Și ea nu se află în comoara de la capătul curcubeului, e în conștiința noastră de oameni buni, toleranți, blânzi. Curcubeul e al meu și al copiilor mei atunci când îl desenează cu creioane cerate. E al nostru, al tuturor și al nimănui. Șapte culori într-o infinitate, aproape de eternul dumnezeiesc al promisiunii că nu vine potopul. Așa că vă rog, nu îl murdăriți.
Sursă foto: Pixabay
Publicitate
