„Aproape toți oamenii au un preț. Și asta din pricina fricii și a lăcomiei. Mai întâi, teama de a rămâne fără bani îi motivează să muncească din greu și, odată ce primesc leafa, lăcomia sau dorința îi face să se gândească la tot felul de lucruri pe care le-ar putea cumpăra. Atunci se creează un anumit tipar.” „Ce tipar?”, am întrebat.„Tiparul conform căruia se trezesc, merg la muncă, își plătesc facturile, se trezesc, merg la muncă, își plătesc facturile… Din acel moment, viața lor este pentru totdeauna prada fricii și a lăcomiei. Dacă le oferi mai mulți bani, ei vor continua acest ciclu, pentru că își vor spori cheltuielile. Asta este ceea ce eu numesc Cursa Șobolanului”
(Extras din cartea „Tată bogat, tată sărac”, de Robert Kiyosaki)
Descrierea de mai sus reflectă părerea așa-numitului „tată bogat”, iar acest tip de percepție îl răsfrâng patronii, prin definiție, asupra angajaților. În această așa-zisă Cursă a Șobolanului suntem prinși cu toții, urmăriți de ochii abili ai câtorva administratori financiari, care ne plasează banii pe care îi primim sub formă de salarii la intervale bine definite. Odată ce un patron a decis să își investească banii într-o afacere, nu se va raporta altfel la personal decât ca la o resursă necesară pentru atingerea scopului final. De la primul și până la ultimul om de pe statul de plată, de la pion la regină, niciunul nu va fi privit altfel decât ca mijloc prin care patronul își va obține avantajul pe care și l-a dorit în momentul în care și-a deschis afacerea. Și care de cele mai multe ori se traduce în case spațioase, mașini scumpe, concedii exotice, prieteni de același calibru, putere și control. Testați la angajare după standardele corporatiste, pentru a fi în continuare în joc, angajații trebuie să se supună dictonului „Performezi, deci exiști”. Și nimeni nu trebuie să își facă iluzia că ar fi de neînlocuit. Nimic neapărat negativ până aici. E opțiunea fiecăruia de care parte a baricadei alege să activeze. Poți alege să fii patron, cu tot ceea ce implică sau poți alege să rămâi angajat, plătind prețul necesar. Problemele încep însă în momentul în care, sub pretextul crizei, patronul vrea tot mai mult, iar angajatul nu are de unde să mai dea. Întâlnesc frecvent oameni care nu mai reușesc să se împartă între zeci de sarcini trasate de sus, suplinind munca a doi sau trei oameni. Iar dacă angajații nu se plâng, fie de frică, fie din lăcomia după bani, fie pentru că nu conștientizează ce riscă dacă se supun continuu la stres și surmenaj, atunci patronii continuă să ceară: eficiență, performanță, profit, optimizarea costurilor, economie etc. Și nu, nu se mulțumesc când sarcinile trasate la pachet sunt îndeplinite. Tot timpul mai poate fi loc și de altele. Nu contează că angajații nu s-au înmulțit ca număr, contează că idei de îmbogățire apar mereu. Prin urmare, resursa umană trebuie exploatată. Iar salariații care nu conștientizează cât pot duce au toate șansele să piardă în astfel de situații mult mai mult decât câștigă. De la pierderi în plan familial și personal, până la pierderea sănătății (diabet, cancer, tumori – boli care au la bază stresul cronicizat), a minții (cazurile de depresii, anxietăți și schizofrenii au umplut spitalele de psihiatrie din țară) și chiar a vieții (accidentele vasculare, infarcturile cauzate de stres și tensiune au scăzut până la vârste sub 30 de ani). În concluzie, sesizați granița între munca sănătoasă și munca dusă la paroxism, dezumanizantă, renunțând să mai fiți roboțeii cuiva interesat să vă stoarcă la fel ca pe niște lămâi cât sunteți în formă, pentru ca apoi să vă arunce. Prestați o muncă rezonabilă, care vă dă șansa să rămâneți oameni.
