Mă uit parcă pentru prima oară la pilda aceasta și simt că am trădat ideea fundamentală a Evangheliei acesteia. De exemplu nu am remarcat cu câtă grijă Hristos Domnul își alege cuvintele pildei să nu jignească. Să nu insinueze în inima noastră vreo slăbiciune după care să ne ascundem adevărata slăbiciune. Adevărul pildei e simplu: un datornic iertat de o sumă mare de bani nu-și iartă pe cel îndatorat. Și-l supune pe acela propriei judecăți și-l dă locului celui dureros al pușcăriei datornicilor. Colegii-slugi îl pârăsc stăpânului și el, la rândul său, îl dă pe mâna chinuitorilor să plătească datoria. Nu discutăm despre slugoiul ascuns în slugă. E limpede pilda. Dar priviții pe ceilalți cum se întristează. Și tristețea îi face să reacționeze. Și priviți-l și pe stăpân. Care se mânie și-l dă pe mâna chinuitorilor. Desigur, revin, prima lecție este nesimțirea iertatului de datorii. A doua este reacția lui, incredibilă, total lipsită de mărinimie și de omenie. A treia reacția colectivului, comunității. Tristă și nelămurită. Dar cel mai interesant este că avem în aceste trei lecții o lecție a inutilității furiei în recuperarea datoriile de la un astfel de slugoi. Mânios stăpânul îl dă pe mâna chinuitorilor…Asta dacă nu cumva nu despre simplă datorie vorbește Hristos. Și dacă, nu cumva, stăpânul e tatăl ceresc, iertător dar nu neatent la oferirea iertării. Lecția e una. Iertarea. Sensul ei este de-a dreptul eshatologic, căci nu doar despre ei ci despre noi, toți, vorbește Hristos. Oamenii sunt tot mai cuprinși de nemilă, de neiertare, de neînțelegere a celui lipsit de posibilitatea de a plăti datoriile ori pagubele produse. Dinaintea iertării cam toți suntem neputincioși în a o acorda. Reacția colegilor-slugi e interesantă. Ea ne amintește de ce Biserica insistă pe teologia sfinților. Colegii-sfinți. Activați de iertarea lui Dumnezeu ei se așteaptă ca și noi să reacționăm cu iertare. Glasul lor se aude la Stăpân. Iar El reacționează. Pe măsura propriei noastre reacții, mai ales că dintâi ne dăruiește Harul iertării Sale. Pentru că adevărata cheie a lecturii este milă-iertare-răutate nejustificată- tristețe-neiertare.
E vreunul dintre noi să nu fi trecut prin exercițiul acesta? Fericit fie. Dar și mai fericit acela care trecând prin el nu și-a pierdut inima. Nu și-a făcut din pedepsirea vinovatului către sine țintă și țel de aruncat în temnița datornicilor. Datori ne suntem unii altora cu iubirea. Oricât am dărui tot nu umplem vistieri de iertare a Domnului Hristos ci mila lui o face să fie deplină. Poate e momentul să trecem peste răutățile vremii cu gândul la iertarea de la sfârșitul Vremurilor.