Știți vorba românească „De musai, ca de voie bună”? Mi se pare că se potrivește la foarte multe dintre lucrurile care se petrec în societatea românească.
Să luăm doar exemplul Palatului Copiilor din Sibiu, a cărui poveste am decis să v-o spunem în această săptămână. Niciunii dintre cei implicați nu prea fac cu bucurie ceea ce au de făcut, dar…fac totuși pentru că n-au încotro.
Primăria Sibiu nu cred că dorea neapărat să găsească un loc pentru cei peste 2.300 de copii, mai ales în condițiile în care vidul legislativ nu-i permite să și transforme locul într-o clădire utilizabilă la standardele necesare unor elevi care vor să facă performanță din pasiunea lor. În plus, are de rezolvat problema altor mii se copii care învață în schimburi la diferite școli din oraș, iar situația lor era prioritară din punctul de vedere al municipalității.
Inspectoratul Școlar cred că și mai puțin dorea să fie implicat în această poveste fără sfârșit, mai ales pentru că nici nu are părghiile necesare să rezolve ceva. Ei pot doar sa facă hărtii peste hărtii, sesizări peste sesizări, cereri peste cereri, dar nu stă în puterea lor – logistică, umană sau financiară – ca să repare situația.
Ministerul Educației, cel care are toate pârghiile necesare și de la care se așteaptă salvarea, cred că-și dorea cel mai puțin să se afle în această situație. Miniștrii se schimbă pe bandă rulantă, secretarii de stat la fel, hărtiile se pierd prin sertare. N-am calculat exact, dar de când a început sarabanda Palatului Copiilor din Sibiu au fost cel puțin opt miniștrii. Vă dați seama că fiecare a venit cu propria „strategie” și cu propria „reformă”, iar soarta a 2.300 de copii din Sibiu care – auzi! – vor să urmeze cursuri extracurriculare, mă îndoiesc foarte tare că a fost pe lista de priorități a vreunuia dintre ei.
Anul trecut, când, la insistențele autorităților din Sibiu, Ministerul Educației a prevăzut în buget suma de 200.000 de euro pentru Palatul Copiilor din Sibiu, proprietarii clădirii de pe strada Consituției au anunțat că ar fi vrut, de fapt, de patru ori atât. În consecință, și cei 200.000 de euro, care anul ăsta ar fi ajutat la reabilitarea noului spațiu găsit, au fost pierduți. Nu sunt bani pentru Sibiu în bugetul Ministerului pentru 2017, iar speranțe sunt puține, în condițiile în care guvernanții au anunțat de mult că fondurile s-au cam terminat.
Așa ajungem la ultimii implicați în toată povestea: profesori, copii și părinți. Această categorie de oameni n-au absolut nicio putere, dar sunt cel mai tare afectați de toate deciziile care se iau pentru ei și în numele lor.
Niciunii nu știu ce-i așteaptă. Se știe că trebuie să plece și că s-a identificat un nou sediu, dar dacă vor exista bani ca imobilul să fie pregătit, cine va da acești bani, dacă vor reîncepe din toamnă cursurile și când, dacă se vor mai duce atâția copii la ateliere, dată fiind zona periferică, în ce măsură va fi afectat palmaresul instituției, nu știre nimeni.
Credeți că-i pasă cuiva de la București că la Sibiu sunt 2.300 de copii care preferă cercuri artistice, științifice, literare sau de altă natură, astfel încât, ajutându-i să aibă un loc unde să-și dezvolte pasiunile, îi ajutăm să stea departe de televizoare, calculatoare și alte dispozitive nocive? Mă tem că nu, nici măcar de musai…
Publicitate
