Nu sunt insensibil și nici ignorat cu situația prin care trec profesorii. Cu statutul acesta de outsider al preocupărilor guvernanților de atâția ani. Și cu o atenție viciată, când nu e de-a dreptul impertinentă, a decidenților în zona educației. Însă nici nu pot fi confortabil cu ideea că cei în grija cărora îmi las copiii pentru ani destul de mulți și care teoretic ar trebui să facă echipă cu mine pentru viitorul lor, îi privesc pe aceștia ca pe un obiect al propriilor nemulțumiri. Ca pe un bun tranzacționabil în relația cu statul.
Fiecare dintre noi ne amintim cu nedisimulată emoție de prima zi de școală. De clipa în care fiecare pas, fiecare gest de atenție, fiecare zâmbet cu care eram întâmpinați, creștea în inima noastră bătaia de suflet care ne ajuta să avem încredere că ceea ce urmează să ni se întâmple e în favoarea noastră. Curtea aceea a școlii care se umplea de copii, florile pe care le purtam cu noi ca pe odoare de mare preț să le oferim cu atâta dragoste „doamnei”, careul cât un univers de explorat pentru noi și numele pe care ni-l auzeam rostit pe lista de întâmpinare, toate acestea aveau o rezonanță de o unicitate cu totul specială pentru tot restul vieții.
Pentru cele mai multe școli, începutul de an a fost o zi tristă. Mai ales pentru prichindeii de clasa 0. Și pentru cei care încep un nou ciclu școlar. Pentru ei vremea nu a mai avut răbdare. Iar timpul s-a dovedit din nou cinic in ireversibilitatea sa. Amintirile lor se vor limita la o direcționare de la poarta școlii spre clasă. Și de aici, la mila lui Dumnezeu, la cât de înțelept și capabil de a se dedubla din sindicalist în rostul său inițial a fost sau nu cadrul didactic. Sau, altfel spus, la cât de adânc sau superficial și-a băgat proful piciorul în romantismele alea ieftine cu „Domnul Trandafir” al lui Sadoveanu, „dăscălița” lui Goga sau Aron Pumnul lui Eminescu.
Mi-ar fi plăcut să îmi fi trimis copiii la o școală puțin mai atentă la ei. Cu sindicaliști care să gândească și în favoarea celor mici. Care să fi onorat prima zi de școală așa cum, la rândul lor, au fost respectați și apreciați de dascălii lor de oarecând. O grevă poate fi provocată oricând. Și e un drept constituțional câștigat cu demnitate. Însă tentația disoluției acesteia de responsabilitate morală față de copil cred că putea fi gestionată totuși mult mai echilibrat de către cadrele didactice. Și să fi ales oricând altcândva momentul de grevă. Eventual, într-una din vacanțele acelea repetitive. Doar zic…
Nu pot să nu punctez la „nota bene” prezența/semnalul inspectorului școlar general în șase școli din sătuce uitate de lume din județ, în prima zi a anului școlar. În vreme ce alți dascăli așteptau comod în clase să le vină ăia de se cred școlari, pentru a pleca peste foarte puțină vreme, acasă. Acolo unde, din fericire, se simt și ei apreciați, iubiți și sprijiniți.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
