Teoria calului mort este o metaforă satirică ce se referă la modul în care unii oameni, instituții, partide, oameni politici se confruntă cu probleme evidente, imposibil de rezolvat, dar care, în loc să accepte realitatea, se agață și încearcă să le justifice. Ideea centrală este clară: dacă descoperi că ești călare pe un cal mort, cel mai înțelept lucru de făcut este să cobori și să-l „abandonezi”. Cu toate acestea, în practică, se întâmplă adesea exact contrariul.
În loc de a abandona calul mort, se iau măsuri precum: se cumpără o nouă șa pentru cal; se îmbunătățește dieta calului, chiar dacă este mort; se schimbă călărețul în loc să abordeze problema reală; se concediază managerul de cai și se angajează pe același post altul nou, așteptând un rezultat diferit; se organizează întâlniri pentru a discuta cum să crești viteza calului mort; se creează comitete sau echipe de lucru pentru a analiza problema cailor morți din toate unghiurile. Aceste comitete lucrează luni de zile, pregătesc rapoarte și în cele din urmă concluzionează evident: calul este mort.
De asemenea, se justifică eforturile prin compararea calului cu alți cai morți similari, ajungând la concluzia că problema era la ceilalți, care o tot țin una și bună că acel cal e mort. Se propun cursuri de pregătire pentru cal, ceea ce presupune creșterea bugetului. Se redefinește conceptul de „mort” pentru a se convinge că respectivul cal mai are șanse și potențial.
Vă sună cunoscut? De peste 30 de ani, regăsim specimene „cabaline” de acest gen în mai toate instituțiile publice, administrație și, mai ales, în politică. Oameni care, aflați la 6-7-8 mandate de parlamentari, prăfuiți și care nu mai spun nimănui nimic, se încăpățânează să ne convingă de faptul că încă sunt vii și mai pot. Și noi în credem. Și îi votăm în continuare. Pe liste comune, cel mai adesea, e drept. Unde se proptesc întotdeauna în capul la listă, din lipsa crasă și îngrijorătoare de forțe noi, energice, profesioniste, care să schimbe ceva și în țărișoara asta. La un exercițiu de imaginație, sunt câteva partide în Sibiu care, de peste 20 de ani, pe locurile eligibile ale buletinelor de vot, din superstiție, probabil, nu și-au mai schimbat nicicum oamenii.
PNL a fost cel mai docil partid, în acest sens. Sau, atunci când a fost cazul, cutuma a suferit mici ajustări, în situația impunerii de la centru a unor lavianiste șandroricești (PSD).
USR l-a rezolvat pe Barna, cu un loc cum i se potrivește mai bine: vorbește mult, nu face nimic, și încasează o gașcă de bani. Ăsta a fost și norocul Ruxandrei Cibu și a lui Adrian Echert, ca să poată prinde și ei un loc pe listele partidului. Cât despre AUR, POT și SOS (care au intrat în parlament de la Sibiu), absenți au fost, absenți sunt încă și-or fi în neamul românesc (să mă exprim nițel suveranist).
Și astfel ne trezim cu aceeași garnitură guvernamentală, cu același Crin Antonescu criogenat în propria-i ignoranță în postura de potențial prezidențiabil, cu același Marcel Nordis Ciolacu prim ministru înainte și după alegeri și cu mulțime de alți dinozauri parlamentăreți. Și ne mirăm nevoie-mare cum de un paria de Georgescu sau o țață de Șoșoacă joacă țurca pe mințile bieților români!
Această teorie, a calului mort, ne arată cât de mulți politicieni preferă să nege realitatea și să piardă timp, resurse și eforturi pe soluții inutile pentru propriile forțate imagini, în loc să accepte problema de la început, să facă loc oamenilor capabili, creativi, profesioniști, entuziaști, pentru a lua decizii mai inteligente și mai eficiente pentru viitorul partidelor și, mai ales, al țării.
Pentru asta însă trebuie să mai treacă măcar 4 ani. Și să fie abandonați din mers câțiva cai morți.
