S-au umplut ecranele de analiști specialiști în spațiul ex-sovietic, deși, fie vorba între noi, nimeni nu poate anticipa următoarele 24 de ore, cu toate licențele și doctoratele în politologie la activ. De altfel, în situații tip „butoi cu pulbere” există întotdeauna o mână de inițiați, o haită de profitori și mulțimea celor ca mine și ca tine, despre care, la sfârșitul mastupleniei, se va spune că am fost milioanele de victime ale celui de al treilea război mondial.
În tăvălugeala ei spre răsărit, noua ordine mondială a intrat în Europa ca-n brânză, dar s-a lovit la marginile ei de două pietre tari: cerbicia islamului și adâncimile încă nesondate ale slavismului. Niciuna nu ascultă de regizorii de la Hollywood. Dar nici noua ordine de înțelepciunea anglo-saxonă, care te învață să lași leii adormiți să doarmă. Înlocuiți leul cu ursul, o anagramă a rusului, și stiti exact cine nu trebuie zgândărit. Mai ales când are liderul providențial, armata nedesființată la ordin și orgoliul imperial încă intact. Doar ce și-a întins lenevos o labă, că și-a și tras sub gheară o peninsulă, cu locuitorii ei cu tot. Păzea când sta-va-n cele patru labe, deși nu pare că ar vrea război!
Cei ce-l curtează însă acum pe Marte nu pot pune petec nou la haină veche, iar haina nouă o vor țesută la război. Deși toți știu că Einstein a avut dreptate când, la întrebarea: cu ce se vor lupta oamenii în al treilea război mondial? a răspuns: nu știu, dar în al patrulea precis cu pietre. Orgoliul, infatuarea, ba chiar un glonte rătăcit, ca-n urmă cu un veac la Sarajevo, ar fi de ajuns ca să scriem, post factum, pe tăblițe de lut că Einstein a avut dreptate.
Greșeli fatale pe care le-am putea face noi, românii, la ora asta istorică sau astrală, cum poftiți, ar fi să dăm din coadă sub scutul NATO, hămăind către ruși, să ne arătăm mușchiuleții de cunoscători într-ale zonei și Republicii Moldova sau să luăm partea cuiva în conflict, cu gândul la vreo retrocedare de teritorii la răsărit. Ba mai rău, chiar să ne trezim apărători ai democrației, când a noastră e în zdrențe de coruptă și atât de originală, că nu mai seamănă nici cu ea însăși. Am face întocmai ca șoricelul care, trecând podul la glezna unui elefant, se trezește chițăind: Elefantule, auzi cum tropăim!
Există totuși pentru noi românii o soluție și un destin: „fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, cum spune Hristos în predica de pe munte. Cu o mică precizare: vocația de mediatori să o împlinească, musai, elitele autentice.
