Cel puțin o dată pe an, în perioada examenelor majore, învățământul românesc are șansa să se privească în oglindă și să își vadă valoarea. Pentru absolvenții de clasa a opta, testul se măsoară, în primul rând, în procentul de elevi care nu abandonează școala. Aici, notele de la evaluare nu sunt relevante, pentru că în licee ar putea fi repartizați toți, chiar și cei care nu au luat decât 3. Pentru cei care susțin Bacalaureatul, dureroase rămân însă notele, o medie mai mică de 6 însemnând un ciclu de învățământ neterminat și un orizont, chiar și numai temporar, închis.
Potrivit statisticilor din ultimii ani, în jur de jumătate dintre absolvenții de liceu nu au mai reușit să ia Bacul. Sunetul clopoțelului în acest caz atrage atenția asupra colapsului educațional, repetarea situației dezastruoase de la an la an dezvăluind neputința celor de la minister de a găsi o formulă de rezolvare. O rezolvare reală nu ar reprezenta-o nici niște subiecte mai ușoare, nici o trecere în masă a elevilor, ci niște modalități de evaluare și filtrare încă din timpul anilor de studii, o calificare a lor în diverse meserii, astfel încât acești tineri, care la finalul liceului nu pot să se înscrie la o facultate, să poată fii niște angajați competenți.
Deocamdată, România exportă zecile de mii de absolvenți fără diplomă de bac pe post de forță de muncă pentru țările din Occident, îngroșând rândurile milioanelor de români deja plecați la muncă în străinătate. Acest exod este tratat cu indiferență de autoritățile care nu oferă soluții, deși în țara noastră forța de muncă fie este insuficientă, fie este nepregătită pentru a face față cerințelor actuale ale angajatorilor. Pe piața muncii, în ultimii ani, odată cu dezvoltarea sistemelor digitale, au apărut noi slujbe, cu diverse cerințe la angajare, dar la care sistemul de învățământ românesc nu s-a aliniat. Prin urmare, interesul scăzut al tinerelor generații față de aceleași conținuturi învechite, abundând în informații teoretice, insuficient explicate sau înțelese, în lipsa suportului practic, nu face decât să adâncească diferența dintre școala românească și piața muncii.
Ce încredere mai putem avea, așadar, în faptul că la vârful Ministerului Educației vine un nou ministru, rector al Universității bucureștene? Mai multă speranță în acest domeniu greu încercat de reformele din ultimii ani ar putea-o aduce mai degrabă un ministru în genul „domnului Trandafir”.
