În zona temperată, vara are roadele ei binecuvântate de Dumnezeu, mai ales în August. Deliciile simple, din vremea bunicilor, se mai poartă încă , în pofida reflexelor pavloviene create de reclamele TV cu crenvurşti decolorați sau porcuşori albaştri, care-ţi urzică tocmai ficatul la care fac reclamă. Cine mai are discernământul la el preferă vinetele coapte, sub formă de salată, tradiţionalul ardei verde, românesc, pe felia de pâine cu unt, un porumb fiert după ce întreabă dacă e din cel normal, căci unul anormal, bun de diabet, „înştiuletează” deja piaţa românească, sau tradiţionala brânză cu roşii. Numai că, nimic nu e simplu dacă nu e complicat în draga noastră patrie!
Ceea ce bunicilor le era la îndemână, adică să rupă un colţ de pâine, să taie o bucată de brânză sau să muşte cu bucurie dintr-o roşie, pentru noi, nepoţii, pare foarte complicat. Un sfert de veac de fudulie pe tipar occidental ne separă încet, încet, pe noi, românii de plastic ai marilor oraşe, de ei, cei autentici ai satului creştin , unde o pâine era sfântă când se frângea la masă făcându-i semnul crucii. Acum scoţi pufoşenia din ţiplă cu feliuţa ţinând-o cu unghiuţa, că aşa ai văzut în telenovelă. Uneori, sătul de plasele pe care le ia cu roşiile de cauciuc venite de la turci, românului nost i se activează memoria gustativă şi i se face dor de roşiile copilăriei. Abia aici începe greul. Ca să ajungi la o asemenea delicatesă îţi trebuie un sextant şi noţiuni de psihologie comparată, căci navigatul printre sirenele care jură pe roşia de gumă că-i de Buzău e o artă, iar comersantul cu grădinarul nu-s totuna.
Dar brânza. Brânza! Aceasta e piatra filosofală. Nu că ar fi greu de găsit, cel puţin nu aici, în binecuvântata zonă a Mărginimii, unde este din belşug, îşi păstrează numele de la daci încoace şi continuă să fie obţinută cu obstinaţie de la mioriticele noastre oi şi vaci. Nuuu. Dar ne pute. Nu-i de capră!!! Azi, când toată lumea bună mănâncă brînză de capră şi fructe de mare… ce obicei mioritic să-ţi faci cumpărăturile la piaţă la ţărani!
Asta îmi aduce aminte de o discuţie auzită în staţia de troleibuz de la Universitate , în capitala tradiţională, nu în cea culturală. Zice un tip stilat către un amic: „Aseară am fost la un chef de pomină. Numai lume bună. Toţi erau în Otteri!!! ”.
p.s. pentru poantă e necesară puţină documentare „pi şientru” .
Publicitate
