Nefiind un credincios, dominat de „adevărurile” fundamentale, justiţia „divină” sau adevăruri imbatabile nu văd pietre de temelie şi nici motivaţie de a-mi îngurgita cafeaua. În lecţiile mele „de viaţă” şi comportament mi-am însuşit câteva giruete mentale, ca de exemplu pun totul sub semnul întrebării. Când cineva îmi livrează teorii comode, hrană spirituală regurgitată şi predigerată nu mă entuziasmez să înfulec. Liberul arbitru mă face să nu împart indivizii, cetăţenii, doamnele şi opţiunile în sertare. Sistemul de contrast în alb-negru e bun pentru un arhivar pasionat, nu pentru a defini o societate. E atât de simplu să spui despre un om că e prost, extremist sau comunist. Aşa se naşte un univers al graniţelor cu două tabere „ai lor” şi „ai noştri”, unde mentalitatea de asediat face minuni pentru coeziune a grupului, dar nu reuşeşte decât radicalizare şi aruncarea la coş a minunii care pentru unii ţine de specie, pentru alţii de Dumnezeu, empatia sau dacă vreţi mila. Fundamentaliştii „adevărului” nu văd ce e un conflict, apologia a violenţei cu săgeţi şi rachete sol-sol, o coliziunea dintre buni şi răi, fiecare având un „adevăr suprem” ca justificare.
Tu nu ai ancoră, credinţă, eşti o frunză în vânt şi fâlfâi ca un drapel în zona capriciilor atmosferice ai zice. Îl uităm pe bătrânul Descartes şi trestia sa gânditoare. Gândirea ne face permeabili nu rigid ancoraţi în şabloane. Demonizarea adversarului e nu numai propagandă ci şi dezumanizare. Cu o garnitură de spirit critic şi semn de întrebare, vă garantez o ostracizare ca la carte, când specia ne cere afiliere, asociere şi spiritul de haită. Nu suntem turmă, avem abdomene mici şi mestecăm vegetaţie ca moft. De aia avem creiere mari bune pentru a diviniza, pentru a crede fără dubiu, să putem înlocui nesiguranţa unui univers ostil în care suntem doar praf şi trestii gânditoare. Credinţa şi convingerile ferme sunt centura de siguranţă individuluală. Navigatorul incertitudinii e un eretic al substanţei. Adevărul nu e aici şi nici după, ci versiune de ordonare a unui univers tangibil. Pentru că frica de anarhie entropică transformă viaţa într-un maraton fără pauze şi doar cu o sosire. Adevărul nu există. E o pietricică de care ne agăţăm o conştiintă timidă, înfricoşată şi dornică de socializare. E timpul să înghiţim doctoria amară a unei realităţi cinice în care adevărul plânge cu capul spart şi emoţia învinge. Când simplitatea e de neîţeles priviţi în voi şi căutaţi fundamentalul acelui adevăr îmbrăţişat cu pasiune. Dacă găsiţi umor zâmbiţi cu drag, poate veţi scăpa fără cucuie astăzi.
