Pe vremea când în România se făcea şcoală, nu abrambureală, „Gradele de comparaţie ale adjectivului” erau un subiect de studiu şi exerciţii la orele de gramatică a limbii române. Ce-i drept, pe atunci se învăţa după o programă şcolară, adică după o programare raţională a cunoştinţelor menite să formeze treptat caractere, susţinute de o cultură generală şi un set de valori morale. Azi, studiindu-se după curriculă – poate se numeşte aşa pentru a se înţelege clar cu ce parte a corpului este manageriat sistemul de învăţământ de către miniştri săi – n-ar strica o lecţie de gramatică aplicată!
Şi pentru că puterea prezidenţială ne vrea proşti, puterea legislativă ne vrea proşti, cea administrativă ne vrea proşti, justiţia ne vrea proşti, „acoperiţii” din toate structurile ne vor proşti, „analiştii” politici ne vor proşti, băncile ne vor proşti, supermarketurile ne vor proşti, tagma mafiotă a jefuitorilor ne vrea proşti, statul paralel ne vrea proşti, statul subteran ne vrea proşti, alte state ne vor proşti etc. şi a.m.d. ne vor proşti, m-am gândit la gradele de comparaţie ale adjectivului prost. Asta pentru a ne putea feri de fructele prostiei coapte de reaua credinţă în arboretele trădării naţionale. După sfatul Părintelui Arsenie Boca: „fereşte-şi capul de frig şi de prostie!”
Gradele de comparaţie ale adjectivului, ales spre exemplificare, se aplică cel mai bine pe piramida noastră socială: clasa de mijloc suferă de prostia consumerismului. Asta pentru că vrea mai mult decât îi trebuie şi se hrăneşte din invidia celorlalţi, culeasă de pe Facebook. Acest tip de prostie se plăteşte prin sclavia perpetuă la bănci. Mai puţin proşti sunt cei cu un pas mai jos şi cu o generaţie mai în urmă, a căror busolă nu a fost perturbată pe de a-ntregul de furtunile magnetice ale globalizării. Cel mai puţin proastă e talpa (sănătoasă!!) a ţării care-şi mai trage seva din înţelepciunea strămoşească. Dar de când şi aici „ochiul dracului” hipnotizează cu sârg, se aplică proverbul „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul!”.
Să privim spre jumătatea de sus a piramidei sociale. (De o) mai proastă (calitate) decât actuala clasă politică, România n-a avut (parte). Nu există termen de comparaţie nici la putere, nici în opoziţie. Dar cel mai prost mi se pare acela care – fără frică de Dumnezeu – se crede pe sine dumnezeu „în drepturi” de zeu într-o ţară pe care o crede tarlaua lu’ tac-su. Iar pentru la vârf am ales combinaţia cu o formă de adresare la cel mai înalt nivel, „serenisim”, rezultând „prostisim”. Altfel, cum poţi crede că tălpile puse ţării şi beţele aruncate în roate pot trece drept dragoste prezidenţială de ţară şi popor. Nici măcar în ochii proştilor!
Publicitate
