În ringul acesta întotdeauna vor fi meciuri, pentru că ei vor Ardealul, iar noi nu-l dăm şi punctum!
Aşa rezuma Raoul Şorban ciocnirea periodică dintre noi şi unguri pe cursul de coliziune al istoriei, pe vremea când onora Radiodifuziunea Română cu prezenţa sa la microfon. Vorbea de pe poziţia de „Drept între popoare”, titlu oferit cu mare parcimonie de statul Israel ne-evreilor care şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi salva aproapele evreu în timpul vremurilor potrivnice ale războiului mondial. Ceea ce Raoul Şorban a şi făcut, dintr-un preaplin de nobleţe şi omenie, dar şi dintr-o desăvârşită cunoaştere a istoriei, a vremurilor şi a texturii sufleteşti a poporului român şi a Golgotei sale. Vorbea cu smerenie despre faptele sale, dar cu autoritate şi responsabilitate covârşitoare despre adevăr.
Mi s-a făcut brusc dor de acest boier al românismului creştin şi curat, când deunăzi a început să se reverse peste ţară – din „distinse” guri de politici, politicieni, politruci şi politologi – ceea ce aliaţii noştri americani numesc atât de plastic pentru a defini nonvaloarea: „chicken shit”. După o scurtă zvâcnire a corzii sensibile la români atunci când ungurii se obrăznicesc peste măsura îngăduinţei noastre proverbiale, a urmat un lung şir de scuze că ne-am permis-o. Tremura carnea pe noi că ne-am îngăduit să fim români şi în loc să-i ardem o bardă peste laba care-şi permitea să se întindă peste Ţară şi o bâtă peste cea dispusă să o dea, ne-a cuprins teama că am dat un bobârnac degetului care tocmai ni se vârâse în ochi.
Nu-i prost cine cere, căci s-ar putea ca vreun derbedeu să-i şi dea, ci e prost cine dă. Nu-s proşti ruşii că le-am dat tezaurul şi o bună bucată de pământ românesc, nici englezii că le-am transferat rezervele de aur ale României, nu-s proşti austriecii, italienii, evreii, americanii cărora le-am dat pădurile, Bărăganul, dealurile cu viile ţării, rezervele de petrol, apele minerale şi cele teritoriale cu depozitele de gaze naturale cu tot. Nu-s proşti ungurii că Tări le-a făcut plocon moştenirea Gojdu. De ce să nu ceară şi Ardealul, împachetat în „drepturile minorităţilor”, ca să nu se vadă ce cer, de parcă le-ar păsa de saşii, turcii, slovacii şi alţi trăitori dimpreună cu noi în ţara asta, mamă pentru toţi? Şi care geme sub povara cozilor de topor inspirate de Shakespeare şi al său Richard al III-lea, strigând disperat : „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!” ca să-şi scape pielea. Totuna cu Liviuţu nost: „Un vot! Un vot! Ţara mea pentru un vot!”
Mai că m-aş distra, dacă n-ar fi vorba de ţara MEA, cu mine şi cu toţi fraţii mei români şi creştini în ea!
