Cine poate stabili, în România sau în orice altă țară democratică, cine are dreptul să protesteze și cine nu? Cât de democratice sunt drepturile unora și nu sunt drepturile altora?
De aici pleacă discuția cu mult înjuratul „protest al cocalarilor”, așa cum a fost numită de unii manifestația de la începutul acestei săptămâni, din centrul orașului. S-a pus accentul pe superioritatea cererilor de altădată și pe primitivismul celorlalte cereri, de acum. Unii au luptat pentru libertate ca principiu, libertatea tuturor. Alții ies în stradă pentru libertatea lor individuală, fizică, marcată de restricții, carantine și o afurisită de mască. Nu știu cât de mare este diferența. E ca și cum ai compara mișcarea intelectualilor de la 1848 cu Răscoala de la 1907. Dar și dacă este o diferență, până la urmă cred că fiecare are dreptul să protesteze pentru ce vrea el, cu o singură condiție: să nu facă rău, să nu-și dorească răul altora din jurul său. Așa ajungem cu discuția în altă zonă.
Persoanele care au protestat duminică, luni, marți în centrul Sibiului au făcut-o pentru fericirea proprie, și chiar și nemulțumirile legate de mască ar putea fi considerate legitime, dacă acest lucru îi face să se simtă îngrădiți. Trec peste caracterul politic al manifestației și peste originea mobilizării grupului de inițiativă, chiar dacă acest detaliu schimbă radical esența protestului. Dar tot nu pot trece peste atacurile ordinare la adresa unor instituții și mai ales la adresa unor persoane care nu au făcut nimic pentru a le îngrădi lor viața. Din punctul meu de vedere, este ca și cum ai protesta împotriva centurii de siguranță și i-ai înjura pe cei care verifică existența ei în mașină. E ca și cum ai protesta împotriva interdicției de a bea alcool atunci când conduci. Cel puțin irațional, dacă nu de-a dreptul copilăresc.
Cu toții suntem epuizați de atâtea restricții și simțim fără îndoială nevoia de o pauză cât mai mare, în tot acest program nebunesc cu reguli și stres și nesiguranță. Cu toții tresărim ori de câte ori o știre optimistă deschide o nouă fereastră cu soare în pereții între care suntem închiși de un an de zile. Ne dorim să putem uita orele de întors acasă, să uităm locul în care ținem măștile, să ne facem planuri pentru ieșit la teatru sau la film, în concediu sau la iarbă verde, fără frica unor noi restricții. Însă un protest care să cuprindă toate aceste gânduri nu poate fi îndreptat către cineva anume. Și mai ales nu poate fi îndreptat către oameni care nu au nicio vină că unii dintre noi mor de covid.
Cred că românii care au ieșit în stradă zilele trecute sunt doar niște oameni slabi. Nu știu dacă sunt culți sau educați, nu am discutat cu ei, dar și dacă preferă fotbalul unei cărți, au aceleași drepturi ca noi toți. Ei au, la fel ca noi, dorințe și plăceri, pe care această pandemie, cu restricțiile ei, le-a închis într-o cutie de metal pe care scrie „autorități”. Nemulțumirea lor este explicabilă, iar faptul că nu mai au răbdare este și el de înțeles. Dar știu bine că sunt de zece ori mai mulți oameni în acest oraș și în această țară cel puțin la fel de nemulțumiți. Între primii și cei din urmă, există însă o diferență imensă: bunul-simț. Bunul-simț care te face să înțelegi de ce au murit unii dintre noi, de ce medicii lucrează non-stop pentru a-i salva pe ceilalți, de ce sunt oameni în spital, în stare gravă. Bunul-simț care te face să-ți pui masca, așa cum îți pui centura de siguranță și nu bei alcool atunci când conduci: pentru că poți să mori.