Binecuvânatul pământ românesc este străjuit de mulţime de sfinţi. Unii ştiuţi, din voia Domnului, alţii neştiuţi, tot din voia Lui, iar unii purtaţi în inima acestui neam dreptcredincios cu mult înainte de a fi trecuţi în calendare. Uneori trecem prin viaţă fluierând şi nu ne dăm seama că poate ne-am atins în graba noastră de un astfel de sfânt, decât mult mai încolo, la ceasul înţelepţirii. Dar, ştiţi vorba aceea: cine face ca mine, ca mine să păţească!
Printr-un concurs de împrejurări reportericeşti, am ajuns într-o seară de basm la picioarele părintelui Iustin, în chiliuţa sa, plină de lumină caldă, de la Mănăstirea Petru Vodă. Afară ningea cu scânteiuţe de argint într-o linişte deplină, bisericuţa cu ferestre luminate se culcuşise în căuşul de zăpadă al muntelui. Înăuntru se slujea Vecernia la lumina lumânărilor. Oameni ai locului aşteptau în pace să vorbească cu părintele. Dar cine să bage de seamă atâta frumuseţe? Noi, trei cucuieţi, băteam din pinteni a nerăbdare, pregătiţi cu un chelteu de întrebări şi să sărim peste rând. Dar, aşteptam. Mult mai târziu am aflat că, în timpul acela, părintele Iustin ne acoperea cu rugăciunile sale, chemând peste noi mila Domnului şi câteva daruri de care duceam lipsă: îndelungă răbdare, smerenie şi dragoste de aproapele. Şi când vocea caldă a părintelui ne-a poftit cu dragoste să intrăm, eram deja cu totul schimbaţi – sfioşi, copii şi muţi de uimire. Fără să punem nicio întrebare, am primit răspuns fiecare la întrebările sale nerostite. Părintele, văzător cu duhul, citea în noi ca într-o carte deschisă. N-am mai făcut niciun interviu. Uşa s-a deschis şi un frate de la cuptor a intrat cu colaci aburinzi şi miros de vanilie, părintele a cerut paharele bune şi un strop de vin pentru noi, oaspeţii săi, şi, în timp ce sfinţia sa se hrănea cu bucuria noastră, noi ne hrăneam cu poveştile copilăriei sale: icoana mamei, zburdălnicia copilăriei, oameni harnici şi cuviincioşi, sărbători minunate, frăţietate şi dragoste de neam şi ţară, şcoală şi dascăli minunaţi şi peste toate, Dumnezeu.
Aşa a mers părintele Iustin înainte, precum el însuşi spunea: „cu Sfânta Evanghelie în braţe şi poporul român după mine”. Aşa a mers prin război până la Don, prin puşcăriile comuniste de la Aiud până la Periprava, pe drumul slujirii şi mărturisirii lui Hristos până în împărăţia Lui. Iar noi, care l-am îndrăgit, am rămas cu dorul.
Însă, aşa cum le şade bine sfinţilor – chiar şi celor purtaţi doar în inimă de acest neam dreptcredincios – ei fac minuni. Părintele Iustin a ales să fie oaspetele nostru, săptămâna viitoare, prin veşmântul său, în biserica spitalului TBC din Sibiu. Prilej de a sta la picioarele sfinţilor.
