Cunoaşteţi poziţia lustragiului. Nu mă îndoiesc de aceasta, deoarece fiecare a văzut scena în vreun film sau şi-a imaginat-o citind vreo carte despre vremea marilor imperii coloniale: stăpânul gonflabil, pleznind de dispreţ şi aroganţa „superiorităţii” sale, zvârlind din vârful degetelor un bănuţ puştiului ars de soare şi de foame, care – „rasă inferioară” socotit – tocmai i-a lustruit bombeul din poziţia în genunchi. Ţara unde se întâmplă e a puştiului şi a naţiei sale, doar că gonflabilul are fundul mai alb şi mai gras decât al autohtonilor, ceea ce-l „îndreptăţeşte” să se înstăpânească acolo.
Iată poziţia în care, la o privire mai atentă, dincolo de perdeaua de fum a manipulării, se află acum România.
Am aflat săptămâna aceasta, prin goarna „analiştilor” de serviciu, că ar trebui să cădem – din poziţia în genunchi – pe spate, de „onoarea” care ni s-a făcut de înalta poartă franco-germană, care i-a permis prezidentului şi premierului să-i sărute imineii. Stăpânul gonflabil tocmai ne-a zvârlit bănuţul investiţiei sale „profitabile” de la Ghimbav şi noi nu aplaudăm? Firmele străine sunt susţinute de bugetul statului, adică de impozitarea cruntă a muncii şi proprietăţii poporului român, în timp ce cele româneşti sunt strivite sub povara birocratică şi noi nu ovaţionăm? Rezerva de aur a României e „bine” păzită la Londra şi noi nu răsuflăm uşuraţi de povara de a-i mai purta de grijă? România e chelită de păduri, ca să ni se lărgească orizontul şi noi nu pupăm colbul care ne-a rămas în loc? Stăpânul gonflabil ne-a luat toate grijile de pe cap: pământurile, resursele, educaţia, ne spune ce să mâncăm, ce să îmbrăcăm, ba chiar cine suntem, şi noi nu-i lingem laba cu care ne face „binele”? Nu el ne aduce „beneficii de imagine” cu reclama că România e o ţară plină de fete frumoase? Nu e el peştele nostru, care ne poartă de grijă să ne vindem bine? Şi noi? Am uitat de recunoştinţa pe care i-o datorăm? Am uitat de valorile noastre tradiţionale, cum că românul e prost de bun şi-şi dă şi cămaşa de pe el, mai ales la străin?
Vedeţi, aşa-i românul din perspectiva noii ordini demoniale, deoarece cea veche, colonială, a dispărut în negura istoriei trecute, iar cea viitoare este una democratică. Cum noi stăm pe prag între trecut şi viitor, daţi-mi voie să numesc prezentul cu un cuvânt combinat – de un prieten rebusist – din prima silabă a viitorului şi ultima silabă a trecutului: demo-nial.
Ce vrea lustragiul român? Îşi vrea Ţara înapoi!!! Dar asta nu i-o poate da decât bunul Dumnezeu. Preşedintele nu poate, că este al „lucrului bine făcut” cu cârpa de lustruit pe bombeu, iar tehnocraţii sunt tehno doar pentru bănci şi multinaţionale.
