Parafrazând titlul unui film de altădată, „Acei oameni minunaţi şi maşinile lor zburătoare”, pot spune că de-a lungul timpului, străbătând Ţara cu trenul, cam tot atâţia kilometri câţi măsoară Pământul la Ecuator, am întâlnit „ acei oameni minunaţi şi poveştile lor încântătoare”, pe care doar România profundă îi scoate în calea ta, aşa cum marea scoate la ţărm mărgean. Marea o face odată la 2o de ani. Trenul, odată la 2o de călătorii. Aşa am întâlnit de la eroi din al doilea război mondial la ciobani cu care a trebuit să bem aldămaşul, ţigani fericiţi , copii fugiţi de acasă, oameni care l-au cunoscut pe Petre Ţuţea sau cărora părintele Arsenie Boca le-a schimbat viaţa cu un cuvânt, pe secretarul regelui, care cunoştea povestea salvării tezaurului Poloniei de către România, dar care n-a fost în stare să-l salveze pe al ei, montaniarzi pasionaţi de misterele Carpaţilor sau ţărani cunoscători ai vremii şi vremurilor după cum bătea vântul frunza dudului şi câte şi mai câte poveşti de viaţă şi de dragoste.
Dar omul care a ţinut cu sufletul la gură timp de şase ore un compartiment întreg a fost un crescător de albine. Era la a patra generaţie de apicultori şi cunoştea acest smerit dar dumnezeiesc mai bine decât propria sa inimă. Spunea despre albină că este perfecţiunea lui Dumnezeu într-un centimetru şi jumăte de creaţie. Fără ea, viaţa s-ar stinge în cenuşiu, fără flori, fără fructe, fără roadele pământului. Albina este curtenitoare şi generoasă. De îndată ce găseşte un copac cu flori îşi cheamă mai întâi suratele. Loialitatea ei merge până la jertfă, responsabilitatea aşişderea, iar precizia, la nanotehnologie. De unde ştie ea să încline celula fagurelui la fix 13 grade şi să-i dea forma de hexagon perfect ? Iar rezultanta hărniciei ei se numeşte sănătate curată. Aşa se arată Slava lui Dumnezeu, în cele smerite ale Sale.
Cât de mărunţică este albina şi cât bine face omenirii. Şi cât de puternic este omul şi cât rău face pe pământ !
Iată că a zgândărit stupii altora şi acum vin valuri peste Europa. Aţi auzit cumva ca Marele Zgândăritor să-şi asume zgândăreala şi să -i primească pe zgândăriţi în ţara sa cât un continent ? Iată că răspunde efectelor zgândărelii sale – prin slugi – cu cortine de fier ghimpat şi tunuri cu apă, deocamdată. Iată că a aruncat beleaua în ograda altuia, să se spele pe cap cum o şti cu ea. Ciocnirea asta între două lumi să fie oare doar efectul zgândărelii, scăpat de sub control ? Dacă da, înseamnă că putem fi optimişti. Un control pierdut se poate recâştiga. Dar dacă e vorba de Marea Zgândăreală cu efect ţintit asupra lumii creştine? Atunci înseamnă că totul e sub control. Chiar şi albinele.
Publicitate
Publicitate
