Universul mic al marilor noastre nevoi e mult mai important decât sunt tragediile furtunoase ce ne vâjâie urechile în spaţiul geografic vecin.
Plânge inima în noi de răutatea DNA-ului şi DIICOT-ului ce încalţă oamenii sensibili ai elitei româneşti. Avem la gherlă mai mulţi miniștri decât în guvernul Ponta 3. Liga lui Mitică s-a mutat cu arme şi bagaje la penitenciar. Zeci de primari, prefecţi şi parlamentari şi-au luat grija meniului zilnic şi aşteaptă, în mediu răcoros, căldura ce va să vină în acestă vară. Dacă privim înghesuiala acerbă pe listele partidelor a celor 30 de şomeri de lux ce îşi caută un loc comod la Bruxelles, parcă ni se lămuresc aspiraţiile milionului din lumea bună.
Dacă vrei să fii „cineva”, atunci ştii clar ce ai de făcut, colectezi comisioane consistente, îţi plasezi rudele în orice nişă ecologică socială de capă şi şpagă din administraţia românească şi urmăreşti reîntoarcerea investiţiei în mai puţin de patru ani.
Ce este absolut aiuritor în România e necesitatea asta ca orice prefect, șofer sau director de şcoală să fie membru al unui partid guvernamental. Toată „elita” românească zâmbeşte social-democrat, adoră trandafirii şi răspunde tandru prin gudurare canină când rotunjeşte vocalele în preaplecatul „da, şefu!”.
România, acest tărâm mirific al laptelui şi mierii, acest picior de rai sufocat în dejecţii de câine, cu noroaie până la glezne în marile oraşe, cu cel mai mic consum de săpun şi pastă de dinţi din Uniunea Europeană, e locul unde dai lovitura şi fugi, până nu te încalţă procuratura. Sunt pline străzile de la noi de câini cu covrigii în coada promisiunilor electorale satisfăcute, numai cetăţenii ăştia nemulţumiţi ai acestei ţări au tupeul să îşi dorească aberaţii formale, cum sunt taxele mai mici, drumurile mai bune şi mai multă puşcărie aplicată pentru „băieţii deştepţi”.
Lăsaţi-i dracului în pace pe alţii şi catastrofele politice de lângă noi! Când motorina va face un salt de 50 de bani pentru a ne fi bine, ce ne arde nouă de o Federaţie Rusă în expansiune? Avem probleme serioase, ne trimitem la puşcărie valorile din fotbal şi ne solidarizăm cu Tata Jean şi Baciul Gică. Norocul nostru că Simona Halep e româncă şi ne mândrim cu toţii că e a cincea tenismenă a lumii, deşi nu am pus niciunul mâna pe rachetă, să ne rupem tendoanele vreo 15 ani pentru performanţă. Ne bubuie inimile de avânt patriotic, poate de aia le-am dat un şut cu sete ungurilor ţăcăniţi, cu pene de cocoş la cuşmă.
Suntem o naţie mică, un popor frustrat ce vieţuieşte într-un stat tânăr. Încă bâjbâim la capitolul democraţie. Încă ne împiedicăm de un trecut fals eroic şi ratăm un prezent dur şi un viitor incert. Dar există speranţă, avem presă tabloidă ce ne satisface curiozitatea morbidă şi pofta de senzaţional.
