Meliţa

Halul în care se vorbeşte azi limba română mă obligă să fac mai întâi o precizare: cuvântul meliţă se pronunţă corect punând accentul pe e!!  O fac întru prevenirea încă unui atac asupra timpanelor noastre, de tipul Sălişte cu accentul pe ă, sau îmi dau cu părerea (probabil  peste gură) în loc de îmi dau părerea, adică o ofer celorlalţi.
Ei bine, meliţa, la origini  este o modestă tocătoare, produs al ingeniozităţii ţărăneşti, de găsit azi doar în muzeele satului. Meliţatul, însă, a ajuns la strălucirea de sport naţional, aidoma înjuratului, scuipatului, bădărăniei şi sursă de „noaptea minţii”. Meliţatul toacă tot şi orice, fără excepţie, atât pe reţelele de aşa-zisă socializare cât şi la televizor şi funcţionează cu benzina urii şi uleiul manipulării crase. Principiul de funcţionare este „picătura chinezească”, iar ţinta –cârma minţii, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului, să poată naviga pe valurile vieţii.
Un singur exemplu, care macină urechile românilor de cel puţin doi ani, neîntrerupt şi care a adus România profundă la exasperare şi saturaţie:  cazul Nefertiti, cum ingenios a fost botezată prima doamnă a anticorupţiei autohtone, curată ca lacrima, personificarea justiţiei sociale, animată de idealul apărării interesului naţional şi susţinută de cea mai mare putere mondială, fără corupţi, campioană a justiţiei şi democraţiei universale. Şi totuşi, întrebarea se pune: de ce? De ce nici măcar regina Angliei nu se bucură de o astfel de susţinere? De ce susţinerea e atât de vehementă şi în subtext adeseori jignitoare la adresa poporului român? De ce e atât de importantă doamna acesta pentru ambasadorul acestei mari puteri la Bucureşti, precum steagul secuiesc de care se ţinea nu demult, făcând pe niznaiul că nu ştie pe ce a pus mâna? Pentru frumuseţea ei? Pentru genialitatea ei? Pentru impecabilitatea ei morală? Pentru unicitatea ei mondială? Ca să nu greşim şi nici să nu ne judecăm aproapele, că judecata e numai la bunul Dumnezeu, ci doar ca să stâmpărăm un pic naturala curiozitate omenească, fără ură şi fără părtinire, să apelăm la înţelepţi.
Zice apostolul Pavel în prima epistolă către Timotei că cel care nu se ţine de cuvintele sănătoase ale  Mântuitorului „ acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr … Depărtează-te de unii ca aceştia.” (cap.6,  4-5) Iar părintele Arsenie Boca zicea că în mintea strâmbă şi gândul drept se strâmbă. Ca să nu mai vorbim de înţelepciunea populară din proverbe: „ să stăm strâmb, dar să judecăm drept !”  Doar departe de meliţa dezlănţuită a oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr se vede  corupţia intactă, cu toată anticorupţia, penalii care strigă:penalii!, abuzul în funcţia de ambasador şi ardoarea cu care vârfurile politice ale zilei incearcă să fie mai presus de lege, deşi Constituţia României zice că nu. Şi atunci de ce?