Mergeţi, măi, la voi în faţă!

Călin Blaga; [email protected] Acest îndemn mulţi dintre noi l-au auzit când erau copii şi băteau mingea în faţa blocului… vecin. Era mereu câte o vecină cu năframă care ieşea pe geam şi urla la copii să se joace în altă parte, că fac gălăgie sau strică răsadurile cu ceapă din jurul blocului. Copilăria este cea mai frumoasă perioadă, aud adesea, datorită lipsei de griji. Dar cred că asta este din manuale, pentru că realitatea este cu totul alta pentru majoritatea copiilor. Mulţi nu au parte nici măcar de o minge sau o jucărie nouă, ci doar de resturi rupte de la alţi copii. Alţii au parte de prea multe, având părinţi care doresc să le ofere mai mult decât au nevoie. Majoritatea copiilor români erau fericiţi, indiferent de câte jucării aveau, locuri de joacă amenajate ori ba, pentru că era o stare de bine specifică vârstei şi nu erau expuşi acestui tsunami de nevoi personale care a năpădit şi România în ultima perioadă. Îmi aduc şi acum aminte chicotele cu băieţii de la bloc când făceam câte o boacănă sau când fugăream un câine comunitar, devenit ,,al blocului”… Ori când jucam castel, prinselea, v-aţi ascunselea sau te miri ce alte jocuri ne mai treceau prin cap. Desenam cu cretă improvizată din BCA-uri sfărâmate sau ţigle, fetele jucau ,,şencăl” cu elasticul desfăcut de mama de la nişte haine rupte şi imposibil de peticit… În anul 2012 copiii români au alte nevoi: păpuşi, maşini ori alte jucării şmechere precum cele de la televizor, jocuri sofisticate, tehnică de ultimă generaţie la care bunicii se uită ca la o minune cerească şi pe care copiii o folosesc foarte abil. Nu ştiu dacă nevoia copiilor de astăzi a crescut subit sau doar expunerea la acest potop comercial i-a determinat pe copii, dar mai ales pe părinţi să dorească mai mult, mult mai mult. Mai sunt şi astăzi foarte mulţi copii ai căror părinţi nu îşi permit nicio jucărie sofisticată. Ei improvizează jucăriile aşa cum o făceam şi noi acum 30-40 de ani. Dar diferenţa faţă de noi este că la ei există dorinţa, din ce în ce mai crescândă, de a poseda. Pentru că văd la ceilalţi copii sau la televizor şi vor şi ei să fie la modă. Iar părinţii parcă sunt în sevraj: cumpără ca bezmeticii tot felul de jucării, jocuri, haine, pantofi pentru copiii lor. Îi transformă în proprii idoli, cărora mai că li se închină. Ce se va alege de aceşti copii când vor fi mari? Ce vor deveni cei acum săraci, dar plini de ură şi ciudă când văd că alţii au ce ei nu pot avea de la părinţii lor? Ce vor deveni cei acum înconjuraţi de zeci de jucării şi jocuri când părinţii lor nu îşi vor mai permite nicio bucată de pâine, loviţi fiind de criză? Sau cum vor lua viaţa în piept peste ani, când vor realiza că trebuie să muncească mult chiar şi pentru o cană de apă? Întrebări care ar trebui să ne pună pe gânduri, pe noi, părinţii. Notă: Editorialul şi alte articole de opinie sau cronici din ziarul Sibiu 100% aparţin autorilor şi nu se supun principiului dreptului la replică conform rezoluţiei Consiliului Europei (74) 26.