Dacă reușim să ne îndepărtăm de ororile prezentate zilnic în mass-media, unde Dragnea își simte demnitatea lezată, bătăușii ca Mirel Palada se simt nedreptățiți și foștii șefi ai Securității sunt înmormântați ca niște eroi, descoperim o Românie dulce-amară.
Angajatorii români sunt înlăcrimați, nu găsesc personal, deși sunt multe locuri de muncă. Românii nu vor să muncească e refrenul pe care îl repetă obsedant uitând mici detalii esențiale. Munca calificată și experiența sunt rareori apreciate în plăți salariale. Sunt cerințe adeseori obligatorii, calificarea și experiența, însă plata corespunzătoare a acestor abilități e ignorată.
Imaginea antagonică dintre antreprenorul bun și angajatul hoț, neserios și puturos s-a împământenit atât de tare în discursul public, încât a generat stereotipuri dificil de depășit. Dincolo de curajul antreprenorial cu toate riscurile asumate și în lipsa unor organizații sindicale credibile și cu forță de reprezentare, poate ar fi cazul să vorbim despre „răuvoitorii” angajați.
Resursa umană în orice afacere din această lume e motorul ce generează constant capital. Oamenii trebuie educați, perfecționați și aduși la un „optim” de eficiență. Dar, dincolo de acest ideal, avem o realitate tristă pe care o uităm, majoritatea salariilor din România sunt sub medie și aproape o treime sunt în zona minimului pe economie. O sumă insuficientă pentru subzistență, indiferent de condiții. De aceea avem oameni prost îmbrăcați, încruntați, nervoși și depresivi. Aceasta e resursa umană de la care se așteptă eficiență și productivitate.
Spre rușinea mediului de afaceri din România, avem patru milioane de cetățeni care au emigrat din România, în general oameni tineri, calificați, ce rareori combină dorul de casă cu o iluzorie întoarcere. Pentru că acolo în Europa vestică sunt mult mai bine plătiți. Retribuția lunară e doar o parte a acestei ecuații despre gestiunea resursei umane, există și se aplică protecția muncii, pentru că sănătatea angajatului e importantă. Nu există un paradis, sunt exemple de sclavie pe plantațiile de legume și fructe din Germania sau Italia.
Cea mai mare discrepanță între România și majoritatea celorlalți membrii ai Uniunii Europene e nivelul de salarizare, unde diferențele sunt, deseori, foarte mari. Piața muncii, în ciuda declarațiilor politicienilor tâmpiți de populism, e reglementată și de angajatori. Managerii români adoră Uniunea Europeană, piața comună și coeziunea economică, dar minunea U.E. nu doar avantajul import-exportului, ci și circulația lucrătorilor. Când angajezi forță de muncă din Asia sau Africa nu rezolvi problema. Amânarea unei dezbateri despre inechitate și inegalitate va adânci problema forței de muncă și a emigrației. Uităm la 6 minute un român părăsește România. Probabil la un moment dat, când declinul demografic, deficitul bugetului de pensii și numărul imens de salarii minime din România va fi corelat și înțeleasă relația dintre aceste componente, va fi prea târziu. Politicienii sunt iresponsabili și antreprenorii se fac că nu văd problema deși e fix în fața lor. Libertatea de circulație a persoanelor în Uniunea Europeană e cel mai accesibil mod de a îți crește salariul din România.