Dintre cetăţenii Uniunii Europene, angajaţii români muncesc cel mai mult. Un studiu Eurostat, agenţia de statistică de la Bruxelles, arată că un angajat din România lucrează într-un an 2.080 de ore obligatorii, în timp ce, francezii se situează la polul opus, cu numai 1.646 de ore muncite anual. Un număr scăzut de ore lucrează şi angajaţii din Finlanda şi Suedia, fapt ce arată că cetăţenii acestor ţări se odihnesc pe parcursul unui an întreg, cu peste o lună mai mult decât românii. Cu toate acestea, peste 70% dintre români susţin că fac ore suplimentare săptămânal, iar de acest lucru nu sunt scutiţi nici cei cu funcţii de conducere. Astfel, managerii din România stau peste program dublu faţă de cei din Germania şi triplu faţă de cei din Marea Britanie.
Când vine însă vorba despre productivitatea muncii, aici raporturile se schimbă. România are o productivitate a muncii de 6 ori mai mică faţă de media europeană şi de aproape 8 ori mai mică decât cea înregistrată în Germania şi Olanda. Iar la capitolul salarii, disproporţia este colosală. Românii au, după bulgari, cele mai mici salarii din Uniunea Europeană, salariul mediu fiind de 380 de euro pe lună, faţă de media de 2.000 de euro a ţărilor UE. Cele mai mari salarii le au elveţienii (4.100 euro), norvegienii (3.900 euro), dar şi danezii, suedezii şi britanicii (câte 2.800 euro fiecare).
Românii rămân aşadar, alături de bulgari, cei mai săraci, dar şi cei mai munciţi salariaţi UE, cu o putere de cumpărare care încă ne menţine la limita subzistenţei. Astfel, doar unul din zece români îşi permite să plece anual în vacanţă, un român consumă în medie un singur tub de pastă de dinţi pe an, iar unul din şase români amână decizia de a avea un copil din cauza lipsei banilor.
Oamenii se zbat să supravieţuiască de la un salariu la altul, de la o zi la alta. Fiind vulnerabili în faţa plăţilor lunare pentru taxe şi pentru asigurarea hranei, românii au devenit conformişti şi speriaţi. Se tem să ceară salarii mai mari, se tem să se revolte pentru a nu-şi pierde puţina sursă de venit fără de care n-ar mai putea să supravieţuiască. Puţina educaţie pe care sistemul le-o oferă şi o pretinde azi tinerelor generaţii, lipsa locurilor de muncă pentru absolvenţi, sistemul medical care de multe ori nu numai că nu ne face bine, ci chiar ne îmbolnăveşte ( scandalul Hexi Pharma), pensiile de mizerie, corupţia şi sărăcia generalizată întreţin acest context în care angajaţii muncesc cuminţi, ca nişte sclavi moderni, zi de zi, fără ca munca să le fie recompensată pe măsură. Întrebarea este: până când?
Publicitate
