Fiecare oraș are propria istorie și propria identitate. Oamenii fiecărei localități se regăsesc cu poveștile lor, cu bucurii, cu necazuri, cu bunici și nepoți, cu războaie și vremuri de pace, toate astea stau adunate peste secole într-un nume. Este numele cetății pe care nimeni n-ar trebui să-l cumpere sau să-l vândă. Sibiu este unul din orașele cu rezonanță în istoria României. Aici, civilizația s-a construit cărămidă cu cărămidă, de peste 800 de ani și poate și mai mult, iar numele Sibiu a devenit simbolul oamenilor care și-au clădit vieți aici, un simbol în varianta verbală pe care astăzi o considerăm denumire oficială, dar și în celelalte variante, precum Cibin, Cibinium sau Hermannstadt. Din acest motiv, este inadmisibil ca o companie privată, fie ea și una puternică, cu rădăcini în acest oraș, să reușească să cumpere – și mă refer aici la esența acestui termen, la conotația legală – numele încărcat de istorie al orașului.
Legislația românească în domeniul mărcilor înregistrate este destul de explicită și în același timp vagă în ceea ce privește denumirile geografice ale unor locuri sau localități. Dacă cineva își imaginează că la OSIM se poate înregistra orice cuvânt ca marcă, doar pentru că este primul care solicită asta, se înșeală, și asta pentru că există o serie de limitări.
Sensul înregistrărilor de marcă este unul foarte logic. Denumirile de companii, de produse comerciale, expresiile utilizate pentru promovare ca sloganuri, toate astea pot fi protejate, pentru ca un competitor să nu poată să copieze aceste denumiri. În același timp, denumirile comune, uzuale, cele care desemnează indicații geografice sau mărci notorii au parte de un tratament special în legislație, tocmai pentru a nu permite abuzuri.
Înregistrarea unor mărci care conțin originea geografică este o realitate și o necesitate de multe ori. Și în acest caz există anomalii, vezi chiar Salamul de Sibiu care se produce astăzi și la Bacău sau Sinaia. Dar faptul că Scandia a ales să înregistreze ca marcă (și cineva de la OSIM a ales să admită acest lucru) doar cuvântul SIBIU, fie și în legătură directă cu un pate de ficat, este o nedreptate uriașă. Pentru că oricine este liber să folosească numele orașului (județului) dacă simte nevoia ca marca sa să precizeze originea. Dar numele orașului în sine este o marcă notorie a sibienilor, iar singurii care ar trebui să aibă dreptul să înregistreze, în orice clasă de mărci, acest cuvânt sunt cei din administrație, care reprezintă cetățenii din Sibiu prin delegare. Efectele acestei nedreptăți s-au văzut la momentul la care Sibiu Regiune Gastronomică Europeană nu a putut fi înregistrat la OSIM ca marcă. Pentru că Scandia a făcut opoziție, iar OSIM a aceptat-o. Ciudat este faptul că primăria orașului nu a făcut niciun demers pentru a opri și, apoi, pentru a repara această nedreptate.
Sibienii ar trebui să-și primească înapoi numele orașului lor, liber de orice constrângeri comerciale, liber de orice conotații culinare sau industriale, pentru că așa este corect. Apoi vor putea să-l împrumute, în anumite condiții, celor care vor să facă afaceri oneste și în beneficiul orașului.