În zilele uluitoare cînd în România se confirma o veche zicere americană şi anume aceea că votul e mai puternic decît un glonte, o voce cu totul aparte s-a distins în corul de comentatori ai momentului: omul de cultură şi jurnalistul Matei Vişniec. „ Despre răbdarea românilor, de la Paris, cu dragoste” ar fi putut fi titlul corespondenţei sale , impregnată de respect. Pentru mulţi cred că a trecut neobservată în cocertul de corespondenţe, analize şi tensiuni ale zilei , dar ea a oferit celor cu spirit de observaţie demachiantul perfect pentru obrăzarele neruşinării, care toată campania au stat pe cai mari cu şei înalte. Crâmpoţirea lor sub lumina adevărului ieşit la rampă a fost un spectacol grotesc şi cu atât mai hilar, cu cât aceleaşi personaje continuă încă, după zile bune, să slujească tatălui minciunii, deşi poporul român a trecut demult pe lângă ei.
De altfel se ştie de la părintele Arsenie Boca citire: „O hulire mai primejdioasă e minciuna, păcatul împotriva adevărului. Sunt construcţii de oameni aşa de bizare, capabile de adevărate mutaţii biologice. Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda asta nici nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu mai recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit. E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui …”. Astfel de construcţii bizare sfidau naţiunea, luând bunul ei simţ drept prostie, cam de multişor. Dar, cine ar fi crezut că abandonul unui întreg popor în faţa atotputerniciei neocaracatiței hîde, care părea să nu-şi mai lărgească în veci strânsoarea din jurul beregatei româneşti, nu este decît o formă de ocultare temporară a vitalităţii şi inteligenţei. Căci românul obişnuit pare să nu fi uitat Evanghelia după Matei, chiar dacă nu i-a fost predată în şcoli: „Cine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se va smeri pe sine se va înălţa”.
Cu ce au învins românii? Cu credinţa – deşi nimic nu le-a fost mai terfelită în campanie decât Biserica. Cu răbdarea – deşi pentru cei truditori prin Europa era secretul lui Polichinelle că vor trece şi a doua oară prin jertfa batjocurii. Dar, mai ales, cu smerenia cu care S-AU UNIT .
Ce au învins românii ? Un sistem. Construcţiile bizare care – fără onoare – vor mai continua o vreme să săvârşească păcatul împotriva adevărului. Grea răspundere să cureţi ţara de hulitorii ei!
Publicitate
