În adâncul pustiei Hozevei din Ţara Sântă, într-o mânăstire aninată în stânca abruptă precum un cuib de vultur, odihneşte trupul întreg, auriu şi înmiresmat al unui Sfânt român: Ioan Iacob. I se spune: de la Neamţ, după mânăstirea din care a plecat pe calea nevoinţei spre Ierusalim. I se mai spune: de la Hozeva, după pustia din care fiinţa sa după duh a plecat la Domnul acum 55 de ani. Şi, i se mai spune Ioan Iacob Românul, după neamul său pe care l-a iubit cu dor şi pentru care s-a rugat mult în vremurile de restrişte pentru Ţară. De la Dumnezeu a primit daruri tradiţionale româneşti – blândeţea, smerenia şi dragostea de Hristos – pe care el, însă, le-a desăvârşit până la sfinţenie. Şi a mai primit un dar, acela al versului, ca astfel mai uşor să ajungă Cuvântul şi cuvântul la inima fraţilor români. „Când scriu ceva mai mişcător simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori”, mărturiseşte chiar el. Sau poate că acesta a fost mai degrabă darul dumnezeiesc al iubirii de aproapele cu care s-a nevoit mult a-i învăţa pe fraţii români de pretutindeni a se despătimi, a se-mbrăca în haină de Lumină şi a fi uniţi în dragostea de patria strămoşească şi Patria Cerească. Căci cine-şi mai rupe azi din inimă pentru fratele lui chiar şi numai un cuvânt!? Pe Sfântul Ioan Iacob Românul l-am întâlnit acum patru ani, de zilele Învierii, chiar acolo, în adâncul pustiei Hozevei, în mânăstirea aninată în stîncă. Doar trei fire de lumină străbăteau penumbra micului paraclis în care se afla racla Sfântului, pănă la marginea patrafirului, unde gleznele-i aurii se pierdeau în încălţările-i roase de drumurile nevoinţei sale prin Ţara Sfântă. De colţişorul acela de patrafir scânteind în raza de lumină avea să mă lege un dor ca de patrie când pleci în depărtări, căci știi când primești ceva doar o dată în viață.
Dar Sfântul şi-a ales un loc neaşteptat pe care să-l sfinţească cu numele lui şi pe care să-l ocrotească cu icoana sa şi cu o fărâmiţă din sfintele sale moaşte: o bisericuţă din chiar inima Sibiului, o bisericuţă „s-o sorbi într-un căuş de apă” – cum spune o vorbă din bătrâni despre ceea ce-i este drag şi aşezat la inimă românului. Şi iată că într-una din serile acestei săptămâni, pe când oraşul forfotea de grijile-i lumeşti, a sosit din adâncul pustiei Hozevei chiar patrafirul Sfântului și va rămâne până duminică, 7 februarie, ora 21:00 !!! Cum? Asta e o altă poveste, pe care, dacă intraţi în bisericuţa sa de pe Dealului, la închinare, o veți afla, spusă cu drag de oricare.
Publicitate
