Nu despre filmul lui Andrei Blaier, după un roman de Zaharia Stancu, va fi vorba. Cine vrea să-l vadă, se poate adăuga celor aproximativ trei milioane de spectatori care l-au văzut de la premiera din 1976 până acum şi se poate minuna şi azi de ce actori mari a avut România în perioada de glorie a lui Gheorghe Dinică & co. Am împrumutat titlul doar pentru imaginea pe care o conţine şi care este sugestivă pentru spaţiul geopolitic şi vremurile în care România – de fapt poporul român – se zbate să supravieţuiască sub cizma imperială care i-a turtit faţa şi ţara.
Deunăzi, un coleg de breaslă comenta inspirat la televizor: dacă ministrul Justiţiei va ceda presiunii ambasadorului american în cazul şefei DNA, aflaţi că nu mai avem ţară. Suntem o colonie! În trei zile am aflat. De parcă nu era evident. Totuşi, pentru neîncrezători dovezile sunt binevenite. Acum depinde ce faci cu informaţia.
Poţi face ca în bancul vechi cu Radio Erevan, care este întrebat ce să faci în cazul unui atac nuclear şi care răspunde politicos: „înveliţi-vă în cearceaf şi luaţi-o agale spre cimitir, ca să ne uşuraţi treaba”. Răspunsul se poate asezona româneşte şi cu: „puneţi şi o lumânare pe coliva speranţelor voastre de mai bine”. Pe astă scară a deznădejdii, românii sunt împinşi cu mare viteză, ba mai sunt şi întrebaţi, politicos, de ce se grăbesc. Sau, poţi face ce ţi se spune de ofertanţii de distracţie, adică cei care te distrag de la destinul tău etnic şi cosmic, după proiectul prin care omul modern a fost conceput ca omul căruia să i se dicteze ce să gândească, ce să creadă, ce să mănânce, ce să poarte, ce să spună. Aceasta este calea lată, plină de ademeniri – cum o numeşte duhovnicul Ardealului – pe care aleargă nichipercea şi toată lumea pe care o înşală el. În astă plasă a pierzării românii sunt mânaţi cu furie nimicitoare, ba mai sunt şi întrebaţi cu cinism de ce n-au murit încă.
Ar mai exista o cale, suitoare şi îngustă – de la acelaşi înţelept citire – chiar dacă puţini se încumetă să meargă pe ea. Calea aceasta duce la împlinirea singurului proiect de ţară, românesc, fezabil: mântuirea neamului. Dar pentru aceasta – citând un alt mare duhovnic al românilor – „ca să-l câştigi pe om trebuie să ai dragoste faţă de el, să-l înţelegi, să-i fii alături în necazul lui, să participi la suferinţa lui. Aşa trebuie să începi: cu jertfa”. Până veţi vedea aşa miracol la vârful piramidei politice, multe imperii vor fi cenuşă, iar noi iar va trebui să trecem prin cenuşa lor. „Historia magistra vitae” doar pentru cei care înţeleg lecţiile ei!
