Săptămâna aceasta a fost una a protestelor pentru sibieni. Cu două manifestări civice spontane (și nu prea…) naționale, una în justiție (Tribunalul Sibiu) și una neaoș locală. Adicătelea: protestul fermierilor, agricultorilor și transportatorilor (luni), al medicilor de familie (marți), al judecătorilor (pregătită din decembrie trecut) și cel de la Filarmonică, produs în fața Consiliului Județean (miercuri, și anunțat de sindicat cu prelungiri).
Cel de la Filarmonică de departe pare a fi cel mai apropiat de sufletul nostru. Îl știm de când era mic. De acum de mai bine de un an deja. Ne-am obișnuit cu el, face parte din viața noastră de zi cu zi. A devenit brand local în materie de proteste. Și de ”bună practică” a unor instituții responsabile de soarta Filarmonicii despre cum poți să nu faci nimic lăsând impresia că faci totuși ceva. Mai faci câte o ședință sau câte o conferință de presă, mai dai câte un comunicat, mai interzici unora și altora să vorbească cu presa, de fiecare dată plasând responsabilitatea, invariabil, doar în curtea împricinaților. Curte care s-a umplut ochi cu promisiuni și soluții. E de înțeles că problematica nu e una foarte facilă.
Orgolii tâmpe, polițe neplătite, ”interese strategice” personal(izat)e, intruziuni politice alambicate, toate acestea nu fac decât să treneze aplanarea unui conflict care nu face deloc bine consumatorului de cultură. Și aceasta, într-un context în care Filarmonica de Stat Sibiu beneficiază de un trend și o activitate remarcabile în ultima vreme. Ceea ce ar putea induce păguboasa idee că protestul sindicatului e un fel de anticorp la indolență / somnolență. Dar nu cred totuși că argumentul va ține prea mult la sibianul de rând, pe care e greu să îl suspectăm de o simptomatică și cronică toleranță la nepermisa indecizie a decidenților.
Protestele populare au un impact notabil într-o democrație. Ele apar, de regulă, atunci când o societate şi-a epuizat toate celelalte opţiuni democratice. Problema se ridică însă atunci când ele nu schimbă lucruri importante și nu reușesc să influențeze în bine cauzele care generează crizele. Pe termen lung, faptul că fiecare an aduce motive noi de proteste indică, fundamental, că practicile politice nu contează sau nu schimbă suficient lucrurile.
E salutar că românul a deprins ”obișnuința” protestului. Pentru cei care nu am fost incluși până acum (în această săptămână) într-o formă profesională de protest – ceea ce poate induce, fie vorba între noi – un sentiment de frustrare profundă, propun să protestăm împotriva celor care nu îi bagă în seamă cum se cade pe protestatari. Și împotriva celor care nu își exercită încă dreptul la protest. Și împotriva celor care nu au de ce protesta. În fond, nici nu mai contează pentru ce protestăm, ideea e să o facem! Ori suntem protestatari de vocație, ori nu mai suntem! Faptul că oricum nu rezolvăm nimic protestând – nu știu de ce Filarmonica mi se pare exemplul cel mai relevant –, nu ar trebui să ne descurajeze. Și cu asta ne-am obișnuit.
Se apropie alegerile. Vom avea din nou posibilitatea de a protesta. Dar și de a deveni complici, din păcate.
 naționale, una în justiție (Tribunalul Sibiu) și una neaoș locală){kind=link}