Nimeni altul nu a reuşit mai strălucit să fixeze punctul de echilibru perfect al românului în timp şi spaţiu decât Petre Ţuţea: „… între Dumnezeu şi neamul meu”. A pornit în lume de la sat, acolo unde acest adevăr era un mod de viaţă. A atins culmile recunoaşterii sociale până la înălţimea de ministru, abisul iadului în puşcăriile comuniste, cunoaşterea intelectuală până la marginile orizontului filozofic al vremii, neînfricarea prin libertatea absolută a verbului şi amplitudinea dragostei lui Dumnezeu în toată splendoarea. Pentru Petre Ţuţea, care obişnuia să spună despre sine că de profesie e român, abcisa s-a constituit din orizontala temporală şi spaţială a neamului, adică din împlinirea destinului său istoric în arealul geografic dăruit lui de Dumnezeu „de la Nistru pân’ la Tisa” – cum zice Eminescu – şi de la Carpaţii Păduroşi până în Munţii Pindului, cum o dovedesc vestigiile. Iar ordonata s-a constituit din verticala proniei mântuitoare a lui Dumnezeu, adică din împlinirea destinului cosmic al neamului românesc. Stabilindu-şi astfel cadrul matematic pentru aflarea unui punct în spaţiu, Petre Ţuţea a ajuns la locul Adevărului, acolo unde se limpezeşte „mitul spaţiului român” şi destinul cosmic al fiecărui român în parte. Şi cât de departe credeţi că a ajuns, după o viaţă de experienţe ale cunoaşterii? Exact în punctul de unde plecase pe drumul vieţii, pe care fiecare simplu ţăran îl cunoştea cu inima, punctul de echilibru perfect al românului în timp şi spaţiu. „ … între Dumnezeu şi neamul meu”.
Aşa am aflat, ascultându-l cu atenţie pe acest ales al Domnului, prin ce prismă trebuie să privim actualitatea românească pentru a o înţelege, căci chiar şi discernământul este tot un dar dumnezeiesc!
Luaţi oricare personaj din ierarhia politică şi spirituală a României, de care depinde împlinirea destinului istoric şi cosmic al acestui popor prin deciziile sale şi încrucişaţi-l, ca la rebus, cu el însuşi. Dacă nu stă în echilibru perfect între Dumnezeu şi neamul său, nu este de nicio trebuinţă ţării şi luaţi-vă nădejdea de la el. Orice adăstare în arealul declaraţiilor sale politice sforăitoare şi golite de rost este o irosire.
Stă careva legat de cer prin frica de Dumnezeu şi răspândind în juru-i responsabilitatea faţă de neamul pe care a fost ales să-l conducă? Stă careva în punctul de echilibru al lui Petre Ţuţea? Nici unul, cum zice psalmistul: „Cu toţii netrebnici s-au făcut”. Restul sunt vorbele deşarte în care nu te poţi încrede, nicidecum. Dacă cineva crede că ce vede la tv este o operaţiune de „luminare” a justiţiei, să o plaseze între abcisa şi ordonata lui Petre Ţuţea. Va avea o revelaţie:
Abia ce se consolidează statul mafiot!
