Nu rareori mi-a fost dat să întâlnesc printre noi, cu eticheta de „elite”, o marfă uşor vandabilă pe piaţa românească. Nu este vorba de cafeaua cu nume asemănător, ci de o categorie denaturată de conaţionali, care urcă – atunci când neamul se netrebniceşte şi le permite – pe cea mai de sus cracă a ţării (dacă mi-e îngăduită comparaţia cu un copac), de unde scuipă în capul propriei naţii şi cârâie împotriva a tot ce-i românesc. E categoria predilectă pentru recrutarea de icuri.
Pentru cei care şi-au pierdut simţul limbii române de atăta import englezesc, aşa precum şi-au pierdut şi simţul esteticului de atăta import chinezesc, trebuie să precizez că icul e ceva mai puţin decăt o coadă de topor. Coada de topor, sau ceea ce eruditul sociolog Ilie Bădescu numeşte, în excepţionalele sale studii, „rinocer”, contribuie conştient şi, nu rareori bine plătit, la lucrarea agresorului împotriva propriei naţiuni. Recunoaşteţi specia după descrierea faptelor sale : „cel ce şi-a trădat neamul exercită o putere metamorfică asupra celorlalţi din jur pe care-i îndeamnă, cu promisiuni mincinoase, să-şi schimbe chipul şi firea, să se coalizeze, din interior, contra tuturor celor ce nu consimt la acest fenomen de rinocerizare”. Icul, în schimb e doar micul idiot util pe care toporul – de acum cu o zdravănă coadă autohtonă – îl bate în cap până pătrunde în trunchiul naţiei, ca să-l crape mai uşor.
Unde se slăbănogeşte statul, hop şi rinocerii! Unde se scoate ţara la mezat, tropăie de-ţi iau auzul, iar unde se descurajează sentimentul naţional daţi mai totdeauna de spumele la gură ale unei faimoase doamne rinocer de viţă veche!! Între timp, icurile lărgesc cu râvnă şi ultima crăpătură dată trunchiului românesc în apostazia acestui veac: sexualizarea forţată încă din pruncie. Nu pot să mă abţin să nu-l citez din nou pe sociologul meu preferat: „Falsificarea etnologică constă în tentativa „rinocerului” de a te convinge de normalitatea monstruosului… Că toţi trebuie să devină „rinoceri”, „indivizi universali”, abstracţi, fără patrii şi neamuri, fără religie şi Dumnezeu.”
Unii veţi spune că nimic din toate astea nu poate fi adevărat, iar alţii vă veţi întreba de ce atâta tevatură pentru o ţară deja devalizată? Ei bine, pentru că România profundă, cea care nu apare niciodată la televizor, trăieşte încă după legea de supremă nobleţe a lui Hristos, numită în popor „legea românească” sau „legea strămoşească”. Împotriva unei Românii ca aceasta au fost năimiţi rinocerii! Deocamdată stau amestecaţi în mulţimea de pe listele electorale, împreună cu icurile lor, aşteptând să-i voteze naţiunea cu mâna cu cere-şi va trage palme încă patru ani, dacă va uita ce zice legea strămoşească: „privegheaţi şi vă rugaţi”!
Publicitate
