La începutul anului 1859, la București și la Iași era ales domnitor Alexandru Ioan Cuza. Acesta era însă doar începutul unui proiect politic susținut atât de domnitor, cât și de clasa politică a vremii, din Moldova și Țara Românească. Unirea propriu-zisă avea să fie continuată în 1862, când au fost unificate Parlamentul și Guvernul, și desăvârșită abia în 1866, când a fost adoptat, prin noua Constituție, numele România. Totul începuse, de fapt, încă de la 1848, prin proiecte comune ale domnitorilor Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu. Cele două țări, Moldova și Țara Românească, adoptaseră Uniunea Vamală, care era, până la urmă, o unire în sine.
Dar nu despre pașii politici sau administrativi este vorba, când ne amintim de momentele care au generat Unirea. Ca și în cazul Marii Uniri, de la 1 decembrie 1918, și în 1859 a fost la mijloc, înainte de toate, dorința românilor de a fi împreună. Divanurile Ad-hoc, formate, deopotrivă, din boieri, țărani, preoți, au fost una dintre primele forme de democrație reprezentativă din România, iar în spatele oamenilor care au făcut parte din aceste adunări au stat românii de rând. Nu există nicio îndoială privind visul moldovenilor, valahilor și transilvănenilor de a avea o Românie unită, o țară mai mare și puternică, una dintre dovezile acestei realități fiind participarea plină de entuziasm a oamenilor simpli la toate manifestările generate de unire. Nu întâmplător este faptul că țările care au exercitat influențe puternice asupra Principatelor Române până atunci s-au opus recunoașterii alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în cele două principate. Emoția unirii și forța exercitată de acest complex proces asupra populației din cele două țări s-a regăsit și în 1918, la Blaj, și, până la urmă, Mica Unire a jucat rolul ei esențial în finalizarea Marii Uniri. Pentru că, în pofida numeroaselor argumente contra, Unirea, începută în 1859 și dusă la bun sfârșit în 1918, nu a fost altceva decât ceea ce românii cu aspirații comune, vorbind același grai și “uniți în spirit” de sute de ani, au gândit dintotdeauna că este ceea ce trebuie să fie făcut.
Dar ceea ce este cel mai important în toată această frumoasă poveste este faptul că niciodată, de atunci încoace, nu a existat o dorință reală și vizibilă a românilor din toate provinciile istorice de a se despărți și de a renunța la marele proiect numit România Mare.
