De câte ori aud spunându-se „îmi dau CU părerea”, îmi vine automat să întreb: Unde? În cap? După ceafă? La gioale? Ca să nu mai vorbim de senzația de șmirghel trecut peste toate orele de română din liceu. Acolo am învățat că părerea ți-o dai, adică o oferi, ba chiar o dăruiești celorlalți cu care stai de vorbă, adică îți dai părerea, bineînțeles, dacă ai ceva important de spus. Dacă nu, aplici proverbul: tăcerea e de aur! Dar mai e unul care zice: gura păcătosului adevăr grăiește! Iar noul mod de a dialoga, mai ales la vârf, este perfect compatibil cu noua zicere, „a-ți da CU părerea”.
Nimic mai concludent decât nesfârșitele comandamente de iarnă transmise live la televizor, unde, cu două excepții de competență – medicul și meteorologul -, o grămadă de „decidenți” se umpleau de vânătăi dându-și CU părerea, în regim de piftie, adică tremurând de frica faptului că se aflau în fața unui vice și în transmisie directă. Dar „vorba multă, sărăcia omului”! Că dacă erau nemți, erau de mult pe cai, adică la treabă.
Între timp, mimând compătimirea, televiziuni cu sufletul la gură scoteau de sub zăpezi România profundă: oameni bătrâni, săraci lipiți pământului, copii fără șansă și părinți fără puteri. Ei sunt acolo și primăvara, și vara, și toamna, dar nu-i vede nimeni decât la inundații și înzăpeziri. Dau bine pe ecran în situații limită! Sunt spinările de pe care nemernicia rade cu lama prețul diabolic al unui metru cub de gaz și al unui kilowatt de curent electric, sau, mai mult decât atât, prețul unei pâini și al unui braț de lemne.
Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a rânduit ierni cu zăpezi peste zonele temperate. În satul înzăpezit al copilăriei mele era rânduială. Tăt gospodarul avea la casa lui câteva brațe de lemne, făină și mălai de-o pâine și de-o mămăligă, untură și poame, un laibăr de lână și o cană cu vin. Să tot vină două-trei zile de viscol. Dar mai presus de toate avea prieteni, o întreagă comunitate care se aduna la povești la gura sobei, în timp ce mâinile meștere făceau rucodelie, iar gândul era la Dumnezeu. Numai că satele acestea erau înconjurate de păduri protectoare, iar în căușul rânduielii lor era multă dragoste. Noi, copiii de atunci, așa am simțit-o.
Între timp am evoluat. Azi noi muncim, nu gândim, că e pierdere de vreme. Gândesc suedezii, lipiți de cercul polar, dar care nu au niciodată probleme cu deszăpezirea. Ne dăm CU părerea în cap, după ceafă sau la gioale, pe post de gestionare a situației, iar sarea sau nisipul de răspândit pe șosele, decontate la prețul aurului, sfârșesc în ochii fraierului de român, care oricum nu contează decât la patru ani o dată. Între timp, dragii noștri „decidenți” sunt convinși că ne-au convins: țara merge ca pe roate!
Numai că roțile-s pătrate.
