Suntem în aceeași Evanghelie a lui Luca. Punte între Duminica trecută, aceea în care am asistat la învierea tânărului din Nain, și Duminica aceasta, a Semănătorului sunt alte câteva texte. Cele mai importante pentru a înțelege gândul zilei acesteia sunt două. Un text ne povestește despre Ungerea lui Iisus de către femeia păcătoasă (Luca 7.38-50) iar celălalt este amintirea unor femei vindecate de duhuri rele și de boli: Maria, numită Magdalena, Ioana- femeia lui Huza și Suzana, cu multe altele care slujeau din avutul lor (Luca 8. 1-3). Nu pare că Hristos a părăsit Nainul. Sau, oricum, era aproape de satul din al cărui drum spre cimitir îl întorsese pe tânăr. Redându-l mamei sale. Redând mamelor demnitatea unei maternități ce nu se lua de la ele. În contextul acesta, să recunoaștem, rostirea pildei semănătorului are deja o altă dimensiune. Obosiți, oamenii au nevoie de poveste ca să înțeleagă tâlcul zilei. Un Dumnezeu care învie un tânăr, mănâncă în casa unui fariseu în care laudă credința unei desfrânate pocăite, face bine unor femei parte îndrăcite, parte bolnave. Concluzia zilei, asemeni unei dezbateri din studiourile de astăzi, este pilda aceasta. Un semănător. Aruncă în același arc de mână sămânța. Boabele cad în sol inegal. Parte lângă drum, pe un pământ care părea egal cu drumul în putere de rodire. Alte boabe pe piatră, unde prinde un pic de răsărire. Apoi se usucă și vântul o spulberă. Alta între spini. O sufocă. Alta pe pământ bun. Crește. Dă rod însutit. Apostolii par dezorientați. Domnul le tâlcuiește pilda. Dintre toate rețin ultimele două soiuri de pământ. Cel cu spini și cel bun. Diferență minimă, la o analiză de sol. Doar că șa suprafață rodirile stau cu totul altfel. Spinii înăbușă viața semințelor. Oricât ar vrea să fie ele de „performante”. Sunt victime ale unei false rodiri. Ale unei înăbușiri încăpățânate.
Unii vor spune: eh, pildă de acum 2000 de ani! Cine lucrează pământul știe că este o regulă încă în vigoare. Dintre toate descrierile aceasta, cu buruienile care înăbușă viața, îmi pare cea mai dureros de ceea ce trăim azi. Buruieniți la suflete nici puținele boabe de virtuți nu le mai lăsăm rodirii. Sufocăm orice demers de rodire prin încăpățânări de buruiană. Despre celelalte locuri știm că sunt spații ale ratării rodirii. Dar acestea, la limita între rod și buruiană, gingașă frontieră, în fond, sunt cele care ne îndurerează cel mai tare. Să luăm aminte! Tot ce-i mult, și bun să fie, dăunează respirației întru rodire. Aerarea locului ține de mâna plugarului, care mai întâi pregătește locul și apoi bobul. După ce înainte a pregătit bobul. Pe măsura solului în care își așterne roada. Să fim, așadar, proprii plugari până ne va afla Semănătorul de loc de rodire.
Publicitate
