Și l-a dat mamei sale! (Luca 7. 11- 17)

Sub ochii noștri e un text major, despre învierea unui tânăr. Ne este greu să acceptăm dar e o lege nescrisă a firii umane. Murim mereu prea devreme. Uneori neașteptat de devreme. morții tânărului din Nain are o cheie și mai dureroasă. Era fiul unic al unei văduve. O femeie, așadar, zdrobită de moarte. Ca și cum după moartea celor dragi nu mai contăm. Așa gândea societatea de atunci. Așa și acum. Nu de puține ori vezi cum cei rămași se topesc sub ochii noștri. Și nu. Nu există mângâiere pentru plecarea celor tineri. Nu există cuvinte de încurajare. Ci doar amintirea gestului acestuia. Cu totul Dumnezeiesc. Un gest de camaraderie a lui Hristos cu toți tinerii plecați de lângă mamele lor. Plecați de lângă tații lor. Indiferent cărei morți îi cad pradă tinerii sunt mereu un mare semn de întrebare peste viețile noastre muribunde. Și ridicăm pretenții de neînțelegere a lui Dumnezeu. Când El, Dumnezeu Înviat, este Cel dintâi care ne întâmpină dincolo de linia atât de subțire, uneori invizibilă, între viață și moarte. Mesajul lui Hristos către mama văduvă din Evanghelia aceasta pare de neînțeles: Nu plânge! Zice femeii aceleia ca și cum ar spune propriei Sale mame. Un soi de încurajare la care nici nu visam înainte de Întruparea Lui. Dumnezeu vorbește unei mame. Cum nu vorbise niciodată înainte. În nici una din ipostazele pe care omul i le-a dat lui Dumnezeu- indiferent de religie- Dumnezeu nu avusese puse pe buze cuvintele acestea ale comuniunii în durere. Și parcă pentru a ridica mai mult tensiunea vorbirii, zice copilului abia trecut spre tinerețe: Tinere, ție își zic, scoală-te! E porunca cea mai grea dată vreodată sufletului unui om care s-a desprins de viața aceasta. Și nici acesta nu are egal în iubire. Cum de astăzi, la multe secole de atunci, punem semnul egalității între moarte și voia lui Dumnezeu merită să ostenim, cândva, să ne răspundem. De ce nu mai vedem cuvintele acestea de har și încredere în despărțirile noastre? Cred că ne este imposibil să nu ne iubim copiii mai mult decât pe Dumnezeu- și asta nu, nu este pedepsibil de către Hristos. ne e greu să-i vedem crescând și uneori ni-i dorim în brațe, amirosind a laptele dintâi. Crescuți, devenim copiii lor. Ne împlinesc visele, sau nu. Ne bucură. Ne întristează. Țin în inima lor toată emoția împlinirii noastre. De aceea a le spunem că-i iubim înseamnă, ca în miresia nunții, să le mărturisim că nu mor niciodată. Că în ciuda așternerii unei distanțe infinite, la prima vedere, între noi supraviețuitorii și ei plecații, și unii și alții suntem încurajați de Iisus Hristos să credem, fără teamă, că vom fi redați unii altora. Ne așteptăm, în fond, o viață unii pe alții. Iar Viața este Hristos!