Când mă gândesc la anii copilăriei mele, îmi amintesc mângâierea ierbii pe picioarele goale sau noroiului framântat, după ploie. Imi amintesc mâinile murdare de pământ care duceau un măr la gură, cules de pe jos sau râsetele prietenilor mei cu care îmi petreceam toată ziua în soare, în vânt sau dansând în ploaie. Îmi amintesc de bunicii mei, la care îmi petreceam vacanțele de vară, care mă trezeau în zorii zilei să prind răsăritul, mirosul florilor în dimineață și să dăm mâncare la dobitoace. Ei îmi citeau povești cu zâne și zmei și-mi spuneau mereu să nu mă grăbesc să cresc. Toți copiii eram egali și fericiți. Cu muci la nas și haine rupte băteam mingea până în noapte, când ne grăbeam să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Mulți dintre noi am avut o astfel de copilărie și ne-o amintim bine. Mi-aș dori să pot continua la fel și despre copiii noștri, dar sufletul mi se strânge ,într-un cârcel dureros, la realitatea de astăzi.
Ce-am făcut fraților cu magia din copilăria micuților noștri?
Lansat cu două zile înainte de Ziua Internaţională a Copilului, raportul „End of Childhood” (sfârşitul copilăriei) clasează România pe locul 54 între cele 175 de ţări cuprinse în acest clasament al organizaţiei Salvaţi Copiii privind minorii afectaţi de sărăcie, conflicte şi discriminare de gen. Ţara noastră ocupă acelaşi loc cu Mauritius şi Tonga, după Muntenegru şi înaintea Armeniei. Între factorii care ameninţă copilăria se numără strămutarea generată de conflicte şi violenţe extreme, rata mortalităţii copiilor cu vârste sub 5 ani, rata căsătoriilor minorilor, a naşterilor în rândul adolescentelor, a abandonului şcolar şi malnutriţia.
Și ghiciți ce? În România este cea mai tânără bunică din lume. Ea are doar 23 de ani. A născut la 12 ani, iar fiica ei la 11 ani. Un alt raport arată că în 2016, prevalența sarcinilor la copile între 15 și 19 ani a fost de aproape 60%.
Numărul copiilor este foarte mare și când vorbim de abuzuri, de la cele sexuale și până la cele verbale, mulți dintre ei chiar de membrii familiilor lor. Să vă amintesc și de zecile de mii de copii lăsați în țară, la rude, de părinții plecați în străinătate? Copii triști, ai nimănui, cu dor de mamă și de tată. Și credem că poate în familiile mai înstărite lucrurile stau altfel. Ei bine este suficient să arunci o privire pe situ-rile de mămici și ai să găsești doar mame nesigure, care își cresc odorul cu teamă, fără a avea încredere în instincte înnăscute și ahtiate după sfaturi de la necunoscute. Găsești mame care cred că le știu pe toate, însă tastează doar critici și jigniri.
Ce-am făcut fraților cu magia din copilăria micuților noștri?
De ce suntem așa de fricoși și-i vrem curați, în bule, dar mereu bolnavi? De ce suntem așa pretențioși și-i vrem pe toți olimpici și premianți, dar oboșiți și fără zâmbet de copil. De ce suntem așa egoiști evitând să le dăm din tipul nostru și-i uităm în fața unor tehnologii ? De ce nu mai suntem curajoși să-i lăsăm o vară-ntreagă la bunici?
În ansamblu, am omorât povestea copilăriei alor noștri, dar nu i-am scris încă finalul. De noi, de fiecare în parte, ține fericirea copiilor noștri. Să le-o dăm necondiționat, dar asigurându-ne că este a lor și nu a noastră. Numai așa pot trăi fericiți până la adânci maturități.
Publicitate
