Iată rezumată în trei cuvinte actualitatea politică românească a săptămînii. O evit cît pot, pentru că ştiu din surse directe cît e de mare lehamitea de ea la români, dar de data asta chiar n-am cum. E prea savuroasă ! Sau, ca să citez o reclamă din cele penibile: „ prea bun ( a se citi: prea de tot ), prea ca la (noi în ) ţară!”
Tragi-comedia începe cu anunţul în regim de breaking-news : democraţia a fost ucisă în România. Joi. Printr-o ordonanţă de urgenţă. Stiţi dumneavoastră care. Ok. Numai că nimeni n-a precizat în care zi a săptămînii s-a născut şi dacă există dovezi că ar fi trăit vreodată în România. Încă de la cea originală, instaurată de Bunicuţa, orice asemănare cu democraţiile reale a fost pur întîmplătoare. Poate doar la rimel să fi semănat, căci nici numele nu se pupă, dacă vă mai aduceţi aminte de cum se chema caracatiţa cu look nou, european, de care vorbeam în decembrie : Democratiţa. Cît se poate de original contrafăcută, căci numai ea , cea în 3D – adică Democratiţa De Dîmboviţa – este un şah care se joacă cu regulile de la table. Cea autentică – democraţia – are regulile ei de club european, unde leadership -ul înseamnă know how, vistieria se umple impozitînd prosperitatea, iar prosperitatea se crează prin valorizarea creativităţii omului obişnuit.
Ori democratiţa noastră e cît se poate de vie de un sfert de veac încoace, tot fiica tatălui minciunii, dar mai tupeistă şi mai sfidătoare ca oricînd. Si ce-o să se mai facă ! Oare cum era titlul filmului care se potriveşte aici ? A, da, mi-am amintit: greu de ucis.
Ei bine, nu democraţia a fost ucisă joi în România, căci, cum spuneam, încă nu există dovezi că ar fi trăit şi pe la noi, ci altceva, mult mai de preţ , un dar dumnezeiesc : libertatea. Libertatea de a fi tu însuţi, de a avea convingeri proprii, de a gîndi cu capul tău, libertatea de a alege, pe care Dumnezeu Însuşi ţi-o respectă pentru că El ţi-a dat-o. Dar cine mai are timp de Dumnezeu? De-acum a sunat încolonarea şi nu puţini vor pune cap compas cîntecul sirenelor , târând după ei o mulţime de naivi.
Şi cum zilele acestea am avut bun prilej să recitesc minunăţia de basm al lui Ion Creangă, „Harap Alb”,cu gândul la exasperantele viclenii ale Spânului la curtea împăratului căruia vroia să-i găjbească ţara , să punem punctul pe i cu cuvintele povestitorului despre Spân : „ … găsise un sat fără cîini şi se plimba fără băţ…”. Aşa că vai de românul care, la ceas de răscruce, îşi va lăsa ţara sat fără câini !
Publicitate
