În urmă cu 20 de ani, mai precis la sfârşitul lui Octombrie 1998, asistam – ca trimis special la întâlnirea informală a şefilor de state şi guverne europene de la Poertschach, Austria – la o schimbare radicală de gardă politică. Pe harta Europei crescuse un copac mare, Germania reunificată. Figura emblematică a lui Helmuth Kohl, sobru, impunător sub povara uriaşei responsabilităţi pentru soarta ţării sale şi creştin-democrat din creştet până-n tălpi, fusese mişcată din loc de o apariţie gregară, noul cancelar federal desemnat, Gerhard Schroeder şi care venea la pachet pe scena politică europeană cu un gen de „big-boy american” cu efect devastator asupra inimilor muiereşti, premierul Marii Britanii, Tony Blair. De atunci stofa din care s-au croit noi generaţii de politicieni europeni s-a tot subţiat, Europa a devenit tot mai gregară şi apostată, iar efectul nivelării conştiinţelor naţionale prin tehnicile de globalizare, tot mai devastator asupra inimilor tot mai „muiereşti”. Fenomen ireversibil şi de neoprit. După 20 de ani alegerile europarlamentare arată că lumea europeană s-a plictisit de tot ce este tradiţional şi caută formule noi de existenţă la nivel de nişă politică. Numai că pacea pe care o caută nu e acolo, ci în croiul creştin al continentului, precum spune Hristos: pacea Mea o dau vouă! În afara ei nu este decât anarhie.
Iar România nu face excepţie, nu face decât să se conformeze teoremei lui Thomas din sociologie, care spune că, atunci când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei! Nu cine a deţinut şi implicit a manipulat informaţia a deţinut puterea la europarlamentarele de la noi. Ci cine a definit situaţia! De altfel, cum suntem noi atipici, nici nu putem spune că am avut alegeri europarlamentare, ci reglări de conturi politice cât se poate de interne şi o mare simulare de test naţional pentru prezidenţialele care urmează. Cine a definit situaţia a definit-o bine şi a lucrat cu profesionişti în război imagologic! Nu cred că mulţi meditează la neomarxismul userist. O generaţie întreagă de tineri universitari crede cu tărie că şi-a ales viitorul şi că a scăpat ţara de ciumă. Nu cred că mulţi meditează la eşecul socialiştilor cărora platfusul minţii le-a înjumătăţit electoratul. O generaţie întreagă de creduli a priceput în sfârşit că n-ai cum să câştigi o partidă de şah jucată cu regulile de la table. Şi de asemeni nu cred că mulţi meditează în cunoştinţă de cauză la cum se poate gestiona Romînia în formulă liberală cu un liberalism fără principii. Dar, o generaţie întreagă de mimetici cred că vor avea o ţară ca afară şi un parcurs european. Restul sunt fărâmituri căzute de la masa foştilor lor stăpâni.
Pace fără de Hristos nu va fi nici în România, căci o impărăţie dezbinată în sine se prăbuşeşte, iar vinul nou pus în burdufuri vechi le sparge şi se varsă. Şi nici petecul userist pe coate goale nu face decât să sfâşie haina românească.
Publicitate
