Atunci când mi s-a propus, venind oarecând dinspre București spre Sibiu, să ocolesc Valea Oltului prin Timbuktu, chiar am crezut că e vorba de o zonă pe care nu o străbătusem încă niciodată. Deși de ani buni bat țara în lung și în lat. M-am trezit apoi într-o pustietate seducătoare, cu drumuri și povârnișuri pierdute alene printre așezări cu descendență ancestrală, în care rareori întâlneai câte o urmă de om. Un habitat prin excelență populat de câini, orătănii și alte asemenea viețuitoare. Timbuktu e o metaforă. El nu există ca atare ca zonă alternativă a Văii Oltului. Însă se situează confortabil ca stare de fapt la confluența între cele (cel puțin) două Românii. Una civilizată, care încearcă să evolueze. Și cealaltă, de care ne e greu să ne rupem.
La o laconică scrutare de realism, constatăm că unii dintre noi au teribile nostalgii și defulări de daci liberi. Care vor să trăiască într-o țară uitată de lume, cu drumuri înglodate și întortocheate, care nu de puține ori nu duc nicăieri. Între și ca animalele sălbatice. În care ei își fac singuri legea. Ei centrează, ei ejectează pe cine nu le convine și nu dau nimănui socoteală de apucăturile lor nefirești. E țara magistraților care se agită și se dau de ceasul morții că li se văduvesc reflexele oligarhice. A acelui CSM care a dat un comunicat de noaptea minții (ca să dăm doar unul din ultimele exemple), în care consideră că intenția premierului Ilie Bolojan de a le elimina privilegiile este „un atentat la independența Justiției“. Magistrații sunt lăsați la vatră la 47 de ani, cu pensie medie de 25.258 de lei. Dintre aceștia, doar 3.193 provin din contributivitate (adică din cât au plătit ei, de-a lungul scurtei cariere, la asigurările sociale), iar restul de 22.061 lei provin de la bugetul de stat. Adică de la noi, plebea. Cu alte cuvinte, lună de lună, noi toți, fraierii de coadă, scoatem din buzunare câte 22.061 de lei pentru a-i ține pe dânșii în cârcă. Pe de altă parte, îl avem pe vicepremierul demisionar Dragoș Atanasiu. Reformator sadea al statului de drept și cel uns premierește să pună țara asta pe roate. Satrap al corupției și măcelar al sifonarilor de bani publici. Un șpăgar sadea, între altele. Și directorii de companii de stat, plonjori în consilii de administrație în tot felul de regii autonome. Cu salarii sau indemnizații cât PIB-ul unui sătuc din Timbuktu. Vorba aceea: omul de doi lei se ține cu bani grei.
Ei bine, avem însă o altă categorie, cu o morală contrarie: nostalgicii prin empatie. Cei care, oricâte măsuri de genul acesta ar lua cineva, oricâte lepre ar scoate la mezat pentru un loc fruntaș la pușcărie, ei au sânge în instalație și suferă subit de inutilitatea responsabilității. Operând în logica: „De ce trebuie neapărat să schimbăm ceva în țara asta, dacă nouă ne e bine așa? Ce atâta gargară cu Europa asta? De ce trebuie să stăm noi ghiocel la Uniunea aia progresistă, pentru a întruni nu știu ce condiții ca să primim bani de la dânșii? Nu avem noi tot ce ne trebuie, lăsat de Dumnezeu pe pământurile strămoșești? Voi știți câte proprietăți și resurse fabuloase are balega din bătătură? Pe care până și pe aia vor să ne-o ia străinii!”
Xenofobi și alergici la civilizație, ei vor să rămână în Timbuktu. Să frece menta într-o țară malignă, în care să se facă ceva, dar să nu se schimbe nimic. Nu Europa e cea care ne-a adus în prăpădul de acum. Avem o întreagă clasă politică specializată în asta. Cu extremități tentaculare în toată stratificarea socială.
Ar fi vremea, poate, să circulăm fie și pe variante ocolitoare, însă cu drumuri civilizate.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
 două Românii.){kind=link}