Fără voia mea – dar aşa se întîmplă mai mereu – mi-am adus aminte de pilda talanţilor din Sf. Evanghelie. Acolo bunul Dumnezeu nu vrea altceva decît să înţelegem că darurile primite trebuie să slujească aproapelui , după măsura fiecăruia.
Dacă acceptăm că un popor este ca un singur suflet înaintea lui Dumnezeu, că mântuirea este un dar dumnezeiesc şi că la judecată vom sta înainte-I fiecare în parte şi toţi deopotrivă, dând răspuns la întrebarea: ce am făcut cu moştenirea noastră?, ştim deja ce ne paşte, căci n-am înmulţit nimic. Asta de un sfert de veac încoace. Nu putem spune că noi, interbelicii, n-am înmulţit talantul, punând capul pe butuc, sub securea gâdelui comunist. Asta dacă ne oprim la o jertfă recentă. Mai nou însă, talantul a fost îngropat, şi pentru cei care cunosc Sfânta Scriptură lucrurile sunt clare: se va lua de la cel care n-a vrut să-l înmulţească şi se va da celui care are ( minte să facă voia Domnului cu ce i s-a dat spre înmulţire !)
Din păcate, românul nu stă pe roze, ci pe pioneze şi cu fundul la problemele sale vitale. S-a săturat de România, merge şi aşa, las pe altul că nu-i treba mea – sunt doar trei din cele câteva zeci de atitudini păguboase în faţa oricărei probleme. Ce exemplu mai concludent decât nonreacţia la devalizarea pădurilor României. Zice-se că, codrul ar fi frate cu românul. Fugi de-acilea ! Câţiva austrieci prăpădiţi, care la ei acasă n-au voie să rupă o crenguţă din pădurile lor sigilate, că-i rupe legea şi amenda, dacă nu cumva îi papă puşcăria, în loc să fie traşi în ţeapă sunt mângâiaţi pe cap de laba guvernamentală care a luat şpaga pentru jaf autorizat. Ce face românul ? Mai pe limba norodului, i se rupe. În loc să iniţieze o lege cu un singur articol, de exemplu: “Se sigilează pădurile României pentru următorii 25 de ani, până la refacerea fondului forestier de 6 milioane de hectare “ – pe care l-a avut România în 1990, adăugăm noi, i se fâlfâie. Că are acest drept pe care şi-l poate exercita cu sorţi de izbândă, i se brechăne, ca să vorbim în germană românizată, că se poartă. Îngropi talantul ? Ai pus-o de mămăligă! De aici e doar un pas până la o simplă deducţie logică.
Pentru români, talantul este sfinţenia. Adică buna cuviinţă, credinţa şi smerenia, dar şi Ţara cu pădurile, apele şi aurul ei. Iată ce se va lua de la noi şi se va da celui care are!!!
Publicitate
Publicitate
