Luna iubirii a reunit, la Redacția Sibiu 100%, vineri, 10 februarie 2023, unii din cei mai îndrăgiți interlocutori, care au taifasuit pe tema dragostei. Pr. Prof. Constantin Necula (Prodecan al Facultății de Teologie Andrei Șaguna din Sibiu), actorul Conf. Univ. Dr. Florin Coșuleț (Prodecan al Facultății de Litere și Arte, secția Teatrală), sociolog Lect. Univ. Dr. Felicia Morândău și, în intervenție on line, scriitorul Mihail Neamțu și Pr. Francisc Doboș, au fost invitații noștri. Tema propusă spre dezbatere: ”Dragostea, între facere și (des)facere”. Întâlnirea a fost moderată de Romeo Petrașciuc.

Redăm astăzi, ca un dar de Dragobete pentru cititorii noștri, partea a III-a (și ultima) a acestei dezbateri, situată generic sub egida ”Punctului de intersecție Sibiu 100%”.

”Nu stricăm iubirea cu căsătoria?”

Romeo Petrașciuc: La modul reducționist, iubirea se transformă în căsătorie. Nu stricăm iubirea cu căsătoria? Sau ne dăm seama, la un moment dat, că mai iubim încă o dată, și încă o dată. Cum ne descurcăm în situații de genul acesta?

Mihail Neamțu: Sunt Stan Pățitul la acest capitol, așa că nu aș insista. Dar dacă vorbim de instituția căsătoriei, îmi vin minte vorbele acelea, cred că ale lui Balzac: ”E frumoasă căsătoria ca o instituție, dar cine ar vrea să stea toată viața într-o instituție?” Nu, există mai mult decât atât într-o căsătorie, un contract. Oricum, căsătoria nu mai e atât de populară astăzi. Acum avem doar contact, fără contract, și riscăm să avem contract fără contact. Sunt cele două extreme. Mă întâlnesc cu tine și nu îți promit nimic: ”Dacă vrei, bine, stai cu mine, dacă nu, la revedere”. Și aceasta este eroziunea deplină a responsabilității. ”Nu îmi cere să îți dau explicații. Vin când vreau și plec când vreau.” Aceasta este forma, repet, de eros sărăcit de legământ și responsabilitate. Și avem cealaltă formă extremă, în care contractul devine un idol și uneori anulează și relația. Odată ce între bărbat și femeie intervine căsătoria, există obligații, dar există și infinite ocazii de a se reinventa pe ei înșiși în actul acesta de tandrețe, de tovărășie, de solidaritate pe care iubirea îl presupune. Nu îmi place platonismul, care sugerează că iubirea e doar un concept. Ea trebuie să treacă prin carnea fiecăruia dintre noi. Astăzi ni se propune un eros fără ritual, fără sacrament și fără legăminte. E un eros infantil, capricios, cred, un eros fără măreție. Adică digitalizarea erosului, contactele care se întâmplă astăzi pe tot felul de platforme virtuale, au devenit astăzi o întreagă industrie. Înțeleg că România participă bine-mersi la această industrie videochat. Se vorbește de 300.000-400.000 de persoane angajate, în România, în această acțiune. Pe mine mă înspăimântă că am normalizat acest tip de interacțiune între bărbat și femeie. Pentru că la un capăt poate este un bărbat de 70 de ani din Dubai, și la celălalt capăt este o fată de 16-17 ani din Botoșani, care vrea să-și cumpere și ea o geantă Louis Vuitton. Cum s-a ajuns la această globalizare a poftei, a dorinței, fără logos?

Dar dragostea nu are frontiere, vârstă…

Mihail Neamțu: Nu are vârstă, așa-i? (râde)

Pr. Constantin Necula: Dragostea nu, îndrăgostitul da!

Mihail Neamțu: E un cod de bare, un Card Visa care, în general, facilitează această ”îndrăgostire”. Cardul, monetizarea aceasta, cred că afectează dimensiunea profundă a iubirii. Fiindcă atunci corpul devine o marfă. În esență, despre asta e vorba. E o prostituare a ființei umane. Fata care este invitată, la 17-18 ani, să nu investească în mintea ei, să nu își îmbogățească sensibilitatea, nu să citească, ci mai degrabă să își botoxeze chipul, această fată, pusă uneori în situația de a alege sub presiunea contextului și a mediului, va avea nesfârșite regrete la 40 de ani.

Florin Coșuleț, avem nevoie de căsătorie? Să plec și eu acasă măcar cu o problemă lămurită!

Florin Coșuleț: Într-adevăr, lucrurile și-au pierdut din esență, sunt golite de sens. Și nu știu cum s-a ajuns aici. Te duci la o nuntă cu tot dragul și te plictisești îngrozitor. Mama zicea așa: ”Când te cheamă cineva să cununi, să fii naș, să dai de trei ori roată casei și pe urmă să te duci. Când te cheamă să botezi, să îți scoți mâinile din aluat și să te duci să botezi”. De aceea golirea aceasta de sens duce la plictis. Și de aceea când te cheamă cineva la nuntă la el, prima reacție e să te gândești la bani, la cheltuială. Nu e niciunul căruia să îi dea lacrimile: ”Măi, ăsta se cunună! Își întemeiază o familie!” Îmi e dor de nunțile copilăriei, când totul avea sens! De săptămâna aceea, când se lua sala mare unde se făceau nunți, și când se făcea clacă cu cele 30 de femei care împleteau sarmale! Acolo era un ritual care umplea totul de sens, un drum inițiatic, până la duminica în care se făcea cununia. Și participa tot satul. Nu știu unde s-a găurit vasul acesta al căsniciei. E, de fapt, o oglindă a societății în care trăim.

Părinte Francisc, de ce avem nevoie de căsătorie?

Pr. Francisc Doboș: Ca nimeni să nu rămână nepedepsit. Eu doar celebrez căsătoriile (râde).

Felicia Morândău: Da, căsătoria este o instituție, este construită social și clar că are niște finalități. Nu s-a născut întâmplător. Ci face parte și din modul de a ne organiza viața mai eficient, până la urmă. Și a fost gândită destul de bine. Biserica a fost cea care s-a gândit să…

Pr. Constantin Necula: Și înainte, pentru că Dreptul Roman prevede matrimoniul fundamental pozitiv. Ca și grecii, de altfel.

Felicia Morândău: E clar că e ceva ce a făcut viața oamenilor mai ușoară. Chiar și căsătoria economică i-a făcut pe oameni să trăiască mai bine împreună. Astfel s-au creat și ritualuri, și norme, și modele. Apropo de ritualuri, de ce nu mai funcționează… Acum avem facebook, avem alte activități cu care să ne umplem timpul, decât să ne gândim la nunți, la sărbători! Putem avea și o viziune pesimistă asupra căsătoriei, și una optimistă. Cea pesimistă o găsim și la Dostoiesvki: ”Căsătoria este moartea oricărui suflet moral”. Francezii zic și ei: ”Lanțurile căsătoriei sunt atât de grele, încât e nevoie de doi, uneori chiar de trei, ca să le purtăm”. Iar viziunea optimistă e că nu putem trăi totul singuri. Și viziunea modernă și asupra iubirii, și asupra căsătoriei, și asupra familiei, este aceea a relației dintre doi oameni care reușesc să se simtă împliniți și să își ofere unul altuia ceea ce au nevoie din punct de vedere emoțional. În ceea ce privește ratele de căsătorie, acestea au scăzut destul de mult în ultima vreme, dar aceasta pentru că vârsta la căsătorie a crescut foarte mult. Dacă în anul 2000 fetele se căsătoreau la 23 de ani, bărbații undeva pe la 25, în 2020, vârsta bărbaților la prima căsătorie e de 28, a femeilor, 26. Dacă ne referim la țările nordice, avem 35-36 vârsta la prima căsătorie. Dar ca idee, rata căsătoriei în Uniunea Europeană, în 2019, era de 4,3 la 1000 locuitori, iar în România, 6,6. Semn că încă mai ținem la această instituție destul de mult. Rata divorțurilor în Uniunea Europeană e de 1,8 la 1000 locuitori, în România, 1,6. Deci avem o stabilitate ceva mai mare a căsătoriilor. Avem și fondul cultural aici, sunt mai multe explicații. Iar se poate discuta de ce amânăm căsătoria. De ce aceasta nu mai e, neapărat, ceva ce ne asigură totul în lumea aceasta. Nu, pentru că avem școala deja, avem presiunea pe partea profesională, pe carieră, pentru că acum nu mai suntem definiți prin familie, ci prin carieră, prin profesie. Și atunci presiunea aceasta care vine din jurul nostru clar că ne influențează în decizii. Mai demult, a fi în rândul lumii însemna să te căsătorești.

Pr. Constantin Necula: Asta a dus și la creșterea vârstei maternității la femei foarte mult, undeva cu 10 ani mai mult și aceasta, implicit, la scăderea natalității ca atare, fizice. Pentru că după ce și-au adus aminte că au făcut carieră, cel care era ultimul pe listă trece primul pe listă. O carieră poate fi desfăcută într-o fracțiune de secundă prin voința unei singure persoane, care este liderul de grup al carierei respective.

Florin Coșuleț: Dincolo de această relație, căsătoria e foarte importantă pentru că e cel mai bun cadru în care copiii pot să se manifeste, să trăiască cu cei doi poli, feminin și masculin, cu această prezență plină! Ea poate exista în fel și chip, dar aici, cu aceste limite între care se balansează, se și desăvârșește.

Felicia Morândău: Și aici învață, de fapt, și iubirea.

Florin Coșuleț: Eu văd la mine. E o relație atât de diferită între copil și mamă, și între copil și tată!

Pr. Constantin Necula: Da, pentru că iubirea prin definiție este alteritate. De aceea zic că e un Cine, nu e un ce. Nu îți dă alteritate guguștiucul de pe gard. Că ăla nu are ce să îți dea.

Apropo de guguștiuc. Cum facem să păstrăm sentimentul acesta frumos al iubirii, să îl conservăm și primenim tot mai mult în cadrul dat al căsătoriei? Ce ne facem dacă, să zicem, în cazul instituției căsătoriei, te mai inflamezi din nou și mai trăiești încă o dată sentimentul iubirii? Nu că s-ar întâmpla vreodată asta la modul real, însă noi suntem creativi și putem face tot felul de supoziții… Și oricum nu are legătură cu guguștiucul, dar mi-a plăcut remarca.

Florin Coșuleț: Dacă ai răbdare și reușești să te așezi pe o cale interesantă, aceasta nu se compară cu nicio iubire din aceasta înflăcărată, ocazională.

Pr. Constantin Necula: Cu preoția se compară. Căsătoria se aseamănă foarte mult cu preoția. În februarie a acestui an am făcut mai mult de 29 ani de preoție. Eu nu am știut atunci, când am fost făcut preot, că singurul mod în care poate fi căsătoria e preoția. Ambele sunt o mucenicie continuă. Cu bune și rele. Cu înfrângeri și biruințe. Cu statul cu cununa pe cap, cu pierdutul cununii de pe cap. Cu alergat după alte cununi ruginite, cu opritul din alergat și stabilitatea în cununa aurită. În esență, se vede, cum ar zice Pr. Francisc, un sacrament.

Florin Coșuleț: De aceea te căsătorești, că cineva trebuie să te mântuiască! (râde)

Pr. Constantin Necula: E imaginea aceea a sfinților Timotei și Mamvra, cu răstignirea față în față pe cruce. Mi se pare fabuloasă! Când unul scădea în credință, celălalt îl întărea.

Florin Coșuleț: E amețitor când rămâi pe poziție și, la un moment dat, îți revelează căsătoria un anumit tip de iubire. Pe care nu poți să îl întâlnești în niciun fel de iubire din aceasta adolescentină sau din prima tinerețe, plină de sentimente din acestea arzătoare, care zici că nu se vor sfârși niciodată. Nici nu poți descrie iubirea din cadrul căsătoriei! Intri într-o zonă suprarealistă, în care nici nu mai poți să îi explici celuilalt cât de frumos poate fi într-o căsătorie, stând împreună cu acel cineva.

Pr. Constantin Necula: Mâna soțului agonic, ce caută mâna soției care-l însoțește. Sau a soției agonice, care caută mâna soțului care o însoțește. E fabuloasă imaginea aceasta! Te doare până în suflet, dar înțelegi ce înseamnă spusa aceea că doar iubirea biruiește moartea! De aceea și e necesară căsnicia. Unii scriu căznicie, cu ”z”, în loc de căsnicie. Îmi pare rău să o spun. Dar orice am inventa în afara căsătoriei, în afara încununării, mâinile nu se întâlnesc cu alte mâini.

Pr. Francisc Doboș: Iubirea care nu te introduce sau care nu îți dă mâna – apropo de mâna care caută –, nu te introduce în veșnicie sau nu aduce în veșnicia pe pământ. Dincolo de cazne și de alte încercări sau provocări, acesta este și rolul iubirii în căsătorie, în căsnicie, în iubirea dintre bărbat și femeie. Și aici, părintele Giorgio Mazzanti, când făcea cursurile – un curs despre taina căsătoriei, se întâmpla la Roma, în Italia -, ne întreba pe fiecare: ”În limba voastră, cum se spune la casătorie?” În italiană e matrimonio. De ce e matri- și nu e patri-monio? Nu mă gândisem până atunci. Dar în limba română, terminologia fiind din limba latină,  iubirea dintre un bărbat și femeie, în taina căsătoriei, sau civil, dacă vrem, e formată din ”caza” și ”torus”. Și casă, și torus, de la patul conjugal. Însăși terminologia definește foarte bine termenii căsătoriei. Dar ceea ce știm de la Sfinții Părinți, de la Hristos, de la începutul Scripturii, de la crerea bărbatului și femeii, până la încheierea Scripturii, cu Nunta Mielului, e că toți suntem chemați la o iubire care să devină veșnică. În orice formă. Dacă acea iubire, orice formă de iubire – fie ea prietenie, colegialitate – nu ajunge să mă lege de veșnicie, să Îl aducă pe Dumnezeu în diferite forme (fie prin voce, fie prin glas, care să îmi aducă aminte de o chemare la veșnicie), atunci nu putem vorbi, cu adevărat, de iubire. E ceea ce generațiile tinere fac, de fapt, apelând la stupefiante, la droguri, la altceva, adică la mai mult decât ceea ce este aici, pentru că după ce tot repeți, și tot repeți, dacă nu Îl ai pe Dumnezeu sau dacă până și iubirii trupești, carnale, nu îi dăruiești veșnicie, profunzime, spiritualitate, te plictisești și ai nevoie de stupefiante, ca să te scoată din lumea asta tristă și să te ducă… nu știu unde. Creștinismul ne introduce în veșnicie fără să părăsim această lume. Astăzi am fost să spovedesc pe cineva născut în 1935. Nu se mai spovedise de ani de zile. Și mi-a fost dat să aflu că, de fapt, oamenii nu au fost obișnuiți să li se vorbească despre iubire. Nici de către creștinism, nici de Biserică. Fiindcă în accepțiune creștină, iubirea era mai mult o datorie, o obligație. Și am ajuns să ni se spună acum că ceea ce au trăit ei la un moment dat era cu adevărat iubire. În accepțiunea multor tineri, iubirea e mai mult despre sentimente, despre trup, despre a se consuma repede și gata. Iar pentru o altă generație, am ajuns să descopăr că ei trăiau mai mult iubirea ca pe o datorie, din obligație, într-o instituție. Și aici trebuie să vedem cum îi provocăm? Și avem nevoie de provocări, ca să ieșim din anumite șabloane. Să descoperim prezența lui Dumnezeu în sentimente care devin veșnice.

Va salva iubirea lumea, până la urmă? Va rezista ea vremuirilor? Mihail, ne poți ajuta cu o concluzie?

Mihail Neamțu: ”Nu știu dacă există concluzii la tema aceasta. Există doar introduceri. Întrebarea pe care o pune Mântuitorul e câtă dragoste va mai găsi Fiul omului la revenire, la parusie. Și cred că există, din păcate, și diminuarea dragostei și, de fapt, discuția noastră a sugerat că asistăm la o fragilizare a erosului, asistăm la o sărăcire a exprimării lui. De pildă, am scos poezia, am scos lectura din sfera preocupărilor noastre. Dacă am citi puțin mai mult, inclusiv literatura de secol XIX, și am vedea cum au gestionat cuplurile europene din veacul trecut și chiar cu 150 de ani înainte, am avea câteva lucruri de învățat de la cei de odinioară. Și cred că am putea să ne asumăm o asceză. Și când spun asta, mă gândesc, de pildă, la alternanța dintre permanență – căsătoria este o permanență – și varietate. Anume, ce îți poți permite să faci cu soțul, cu soția ta, pentru a ieși din rutină, din monotonie. Carisma aceasta a căsătoriei este amenințată de instituție, care rutinizează, birocratizează, și pentru asta ai nevoie de insule de poezie, de creativitate, de varietate, de alternanță, care să stimuleze cumva imaginația celor doi. Pe vremuri, oamenii citeau împreună o carte. Pe vremuri, oamenii mergeau la teatru mai des împreună. Pe vremuri, consumau produse culturale, nu doar experiențe egoiste. Și această participare la un orizont cultural foarte bogat, îi țineau în viață. Eu am citit câteva epistolare la viața mea, care m-au impresionat. Și am și scris o carte – nu puteam să nu am și un moment de marketing (râde) –, ”Vârstele iubirii”, tradusă și în italiană, și ”Cum transformăm întâmplarea în destin”, ”Geneză și Înviere”, un comentariu la facerea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Spuneam că citind aceste scrisori de îndrăgostiți de secol XX, eu am fost foarte impresionat și recomand tuturor, dacă v-ați plictisit de iubirea-instituție, de iubirea-căsătoriei, să recitiți povestea de dragoste a lui Dinu și Nelli Pillat. Acest gen de povești ar trebui să fie ecranizate, ar trebui spuse și occidentalilor, pentru că eu nu știu dacă ne lăudăm cu multe autostrăzi, care iată, se surpă, dar ne mai lăudăm cu niște destine individuale ieșite din comun! Iar povestea unui asemenea personaj, cum a fost Dinu Pillat, merită spusă, și pentru că el l-a inspirat pe Steinhardt să scrie ”Jurnalul fericirii”, alt îndrăgostit, de data aceasta de carte, un slujitor al prieteniei ca sacrament și, până la urmă, un convertit la credință. Așa că trebuie să le spunem celor din jurul nostru cât mai multe povești, spre îmbărbătare, spre edificare și poate, la finele vieții, noi înșine vom avea câte o poveste și în urma noastră va rămâne un parfum delicat, de măcar noblețe, dacă nu sfințenie.

Mai e profitabilă investiția în iubire?

Felicia Morândău: Eu zic că da. Categoric, da! Și în iubire, și în căsătorie. Pentru că oricum, întotdeauna niște legăminte vor fi între oameni. Întotdeauna oamenii vor alege ceva prin care să se simtă legați unii de alții. Că se va numi căsătorie, că se va numi, nu știu, cuplu consensual, uniune nu știu de care, în iubire e cea mai sigură investiție.

Pr. Constantin Necula: Ne-au dovedit-o soldații ucrainieini. Care continuă să se căsătorească, chiar dacă nu mai au picioare și mâini. Sunt luați în brațe și iubiți de soțiile lor, și purtați ca niște biruitori. Câtă vreme există gesturi de genul acesta, care arată că înaintea lui Dumnezeu, dacă îți pierzi brațele pentru țară îți cresc aripi dinspre soție, nu e totul pierdut! Nicio altă instituție nu vindecă o cădere a unui popor, cum o face, în sine, cununia oamenilor din poporul respectiv. 

Florin Coșuleț: Iubirea e, din punctul meu de vedere, un dat. E ca un râu care curge, pe unde vrea el. Uneori curge pe sub oraș și urcă muntele. Și trebuie să fim idioți să nu ne așezăm din când în când cel puțin pe valul acesta al iubirii. Ne ratăm trecerea noastră prin lume dacă nu, măcar din când în când, nu ne poziționăm pe acest val. Cu cât stai mai mult pe albie, cu atât ești prins de îndoieli, de tot felul de sclipoceli din stânga sau din dreapta și ratezi plimbarea aceasta unică și, probabil, singurul rost al nostru pe acest pământ: iubirea. Numai că unii din noi o ratăm. Stăm pe mal și ne tot întrebăm: ”Mă bag, nu mă bag?” Iar căsnicia e podul care unește malurile. Și e tare fain când stai pe albia aceasta a iubirii cu cineva!

Mulțumesc! Și spor la iubit!

Puteți citi prima parte a dezbaterii, aici. Și a doua parte, aici.

Urmărește Sibiu 100% în Google News