Mărţişorul a fost conceput ca o amuletă legată cu un şnur împletit din două fire-unul alb (simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească şi împlinirea) şi unul roşu (ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne ale vieţii : prietenia, fidelitatea şi onoarea).
În tradiţia populară, cele două culori (alb şi roşu) din care se împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorul-talisman reprezintă şi cele două anotimpuri de bază (iarna şi vara), în timp ce primăvara şi toamna sunt considerate doar anotimpuri de trecere.
Printre legendele semnificative ale românilor, referitoare la obiceiurile moştenite de la strămoşii noştri, alături de “Mioriţa”, regăsim şi legenda despre “Baba Dochia”, care spune că firul Mărţişorului este o funie de 365 sau 366 de zile şi ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce-şi urca turma la munte. Ca şi ursitoarele care torc firul vieţii copilului la naştere, tot aşa Dochia torcea firul anului primăvara, la 1 martie, când se năştea acest anotimp calendaristic. La geto-daci, Anul Nou începea la 1 martie, iar calendarul lor popular avea doar două anotimpuri:vara şi iarna, pentru că primăvara şi toamna erau considerate anotimpuri de trecere.
Pentru strămoşii noştri, Mărţişorul avea rolul de talisman şi era oferit de Anul Nou (la 1 martie) persoanelor apropiate împreună cu urări de bine, sănătate, bucurii şi dragoste. Mărţişorul lor era confecţionat dintr-o monedă găurită legată de un fir împletit care se purta la gât, până când persoana care l-a purtat vedea un pom înflorit. Atunci, mărţişorul se lega de ramurile acelui pom şi se credea că Noul An va fi la fel de frumos pentru cel care l-a purtat, ca şi pomul înflorit.
În legătură cu venirea primăverii, o legendă spune că Soarele a coborât pe Pământ travestit într-o fată foarte frumoasă. Dar un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul lui. Atunci, întregul univers s-a întristat: păsările nu mai cântau, copiii nu mai erau veseli şi nu se mai jucau, toată lumea era mâhnită. Văzând câtă tristeţe se abătuse în jurul său fără Soare, un tânăr curajos a plecat să găsească palatul răpitorului. Abia după un an, voinicul a descoperit palatul zmeului, a eliberat-o pe fată şi l-a chemat pe răpitor la luptă dreaptă.
Tânărul a ieşit învingător şi a eliberat-o pe fată. La scurt timp, Soarele s-a ridicat din nou pe cer şi a luminat pământul. Atunci a venit primăvara, oamenii şi-au recăpătat optimismul şi veselia. Numai voinicul zăcea în palatul zmeului, după luptele grele pe care le purtase cu acesta. Tot sângele cald i s-a scurs pe zăpadă şi tânărul a rămas fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghioceii, vestitorii primăverii.
Legenda spune că, de atunci, lumea cinsteşte memoria tânărului curajos legând cu o aţă două flori: una albă, alta roşie. Culoarea roşie simbolizează dragostea pentru frumos şi aminteşte de curajul tânărului, iar culoarea albă este simbolul dragostei pentru ghiocel, prima floare de primăvară.
În trecut, în mediul rural, şnurul mărţişorului era împletit din lână, de mamele care aveau copiii mici. De şnur, ele înnodau o monedă de argint sau de aur, pe care o legau de mâna copilului. Ritualul era respectat în fiecare primăvară, pentru că fiecare mamă era convinsă că această amuletă îl apără pe odorul ei de boli şi de necazuri, că va fi sănătos, precum argintul sau aurul, şi roşu la faţă ca şnurul amuletei.
Totodată, în unele zone, Mărţişorul era purtat la gât de fete pentru a nu fi arse de soare în timpul arşiţei, iar purtătoarea acestui talisman repeta periodic zicala: „Cine poartă Mărţişoare/ Nu va fi pălit de soare”.
Mărţişorul era purtat la reverul hainei sau la gât cu demnitate, chiar de persoanele care deţineau o funcţie în comunitatea locală; obiceiul era respectat cu sfinţenie de autorităţile locale. În acest fel, spune tradiţia, liderii locali atrăgeau norocul şi belşugul în zona geografică respectivă.
În acelaşi timp, se credea că Mărţişorul purtat de lideri alunga seceta şi calamităţile naturale în localităţile conduse de aleşii locali.
Fetele purtau (şi mai poartă) Mărţişorul până la sfârşitul lunii martie sau până la întoarcerea păsărilor călătoare. Atunci, ele agăţau amuleta într-un pom fructifer, pentru ca acesta să aducă în familia tinerei care l-a purtat o recoltă bogată, iar fata care l-a dăruit pomului să fie sănătoasă şi să aibă spor în tot ce întreprinde. Cu banul de argint, desprins de pe şnur, fetele cumpărau caş, pâine şi vin roşu – alimente benefice pentru sănătate. Fetele erau convinse că vor avea faţa curată precum caşul, rumenă ca pâinea, iar „bujorii din obrăjori” vor fi asemenea vinului, leac de viaţă lungă.
