Nu au încă un nume, dar sunt atât de vizibili. Formează o echipă de 8 membri care se întâlnesc de două ori pe săptămână pentru a face sport. Ce e atât de special? Ei bine, fiecare în parte, are câte o poveste din care oricine poate învăța câte ceva. Cine sunt ei? Sunt componenți ai echipei de baschet în scaune rulante, aflată sub egida Clubului Sportiv Comunitar Sibiu. Sunt oameni care nu pot merge, dar care fac sport, sunt oameni care nu pot urca singuri o scară, dar care pot străluci pe podium, sunt oameni care au găsit cel mai bun drum pentru a-și depăși limitele. Aș putea face opt materiale de ziar cu câte o poveste pe care să o pargurgeți cu sufletul la gură, câte o poveste în urma căreia să plângem, să râdem, să învățăm să trăim, pentru că ei știu ce înseamnă bucuria fiecărei zile. M-au rugat, însă, altceva. Să facem un reportaj din care oamenii să înțeleagă cât de apropiați de normal sunt cei cu dizabilități, iar cei cu dizabilități să vadă că din orice situație există ieșire și să aleagă socializarea și sportul, în locul izolării și al fricilor. Nu există nu pot, există nu vreau și chiar dacă nu vrei… încearcă. Nu ai nimic de pierdut dacă încerci. Acesta este mesajul lor.
Formula în care se află astăzi se datorează unei conjuncturi fericite în care Dani Troancă, președintele Clubului Sportiv Comunitar Sibiu s-a întâlnit cu David Răulea, cel care este acum antrenor – jucător al echipei de baschet. A aflat de dorința lui de a face sport, de pasiunea pentru baschet și asta a fost tot. Opt oameni în scaun rulant joacă baschet la Sala Transilvania, cu însuflețire, sub egida Clubului și a Asociației Diakoniewerk.
În urmă cu aproximativ un an și jumătate au început practic de la zero. David își amintește că la primul antrenament au fost doar trei oameni. Jucau cu mingi împrumutate. Încet, lucrurile au început să prindă contur, Dani s-a implicat, David a pus suflet și alți oameni în scaun rulant au reacționat și li s-au alăturat. Mai mult, au apărut și sponsori care i-au ajutat să aibă propriile mingi de baschet, un echipament corespunzător și, cel mai important, trei scaune speciale, în care pot juca baschet mult mai simplu și fără dureri.
„Sunt scaune speciale de baschet care ne ajută să jucăm la un nivel foarte înalt și la potențialul maxim al nostru. Deocamdată nu avem pentru fiecare coechipier. Avem doar trei scaune cumpărate datorită sponsorilor care ne-au ajutat și au donat bănuți pentru ele. Noi sperăm ca în viitorul apropiat să avem pentru toată echipa. Ne-ar mai trebui încă, cel puțin, cinci bucăți de astfel de scaune. Cele pe care le avem acum nu se pretează pentru baschet sau pentru oricare alt sport, dar nu avem încotro și le folosim”, spune David.
Se întâlnesc de două ori pe săptămână la antrenamente, la Sala Transilvania. Sunt ore în care David Răulea, Doina Părăian, Ionela Bebeșelea, Ovidiu Dumitru Albu, Cristina Scoarste, Mădălin Constantin Răileanu, Bogdan Răuță și Nicu Priporeanu se regăsesc, își regăsesc abilitățile și demonstrează de ce sunt în stare.
Întâlnirea cu ei a fost unul dintre momentele în care m-am simțit norocoasă. Norocoasă că am ocazia de a fi martora unor lecții de viață date de o practică pe cât de dureroasă pe atât de ….. M-am uitat în ochii fiecăruia înainte de a-i ruga să-mi povestească ce i-a adus în scaun rulant. La niciunul dintre ei nu am văzut resemnare. Nu. Am văzut însă asumare, curaj și responsabilitate. Responsabilitatea de a transmite și altora că o dizabilitate nu te face neputincios. Tu ești cel care-ți stabilești limitele și dacă vrei să ieși și să faci sport, nimic nu te poate ține în loc.
„Dacă vor să facă sport, noi îi așteptăm cu brațele deschise. Nu trebuie să fie neapărat baschet, poate fi și alt sport. Ceea ce facem noi schimbă modul de gândire. Este ceea ce m-a influențat și pe mine când am fost tânăr și știu cât este de important să ai un grup la care să poți adera”, mai spune David.
Acolo unde pare a fi sfârșitul pot fi noi începuturi
David Răulea a împlinit 40 de ani. Avea doar 12 ani când a căzut de la o înălțime foarte mare și s-a și curentat în același timp. Și-a rupt coloana. Un diagnostic care-l va țintui o viață în scaun. A fost greu până a descoperit sportul.
„Am participat la prima competiție de sport pentru persoane cu dizabilități la Galați și acolo am văzut adunate foarte multe persoane în scaun rulant. Nici nu știam că exista așa ceva. Din acel moment viața mea s-a schimbat. Erau atâtea persoane cu dizabilități care practicau tenis de masă, atletism, tir cu arcul. Trebuia să fac și eu. În următorul an am devenit dublu campion național la atletism. Vreau să le spun tuturor că și persoanele cu dizabilități pot avea activități sportive, pot conduce o mașină, pot avea un job și putem avea o viață activă”, spune cu mândrie David.
O poveste incredibilă are și Doina. Avea aproape 13 ani când a rămas imobilizată în scaun cu rotile în urma unei ploi. A răcit puternic și după câteva zile de stat în pat a venit diagnosticul: mielită transversă. Doina a fost dintotdeauna o luptătoare. Sprijinită de familie, a refuzat să-și plângă de milă, a făcut un liceu, a muncit și a trăit. Astăzi are 42 de ani, doi copii mari și frumoși. I-a năcut așa, în condiția sa, bucurându-se de acel unic moment, când timp de nouă luni, două inimi au bătut în ea. Sportul a ajutat-o mult în găsirea echilibrului psihic. A participat la competiții și mereu i-a plăcut să facă parte dintr-o echipă. Spune că are o experiență de 30 de ani de scaun, că a văzut de toate și a auzit multe la adresa ei, însă niciodată nu a renunțat să fie ea însăși.
„Acum, la 40 de ani, mi-am învins teama de apă. Merg cu coechipierii mei la piscină și nu mai vreau să ies din apă. Este singurul loc unde stau în picioare și chiar pot să merg. Vreau să le transmit ceva părinților care au copii cu dizabilități. Vă rog, nu-i mai cocoloșiți! Ajutați-i să-și depășească această condiție și să dea piept cu realitatea chiar dacă e de multe ori crudă. Îmi doresc să-I văd afară, în societate. Se spune că sunt multe persoane cu dizabilități, dar în oraș nu-I găsești, pentru că stau închiși între patru pereți și nu e drept. Ca și noi, ei pot face orice își propun”.
Ionela Bebeșelea este o minune de fată. E cea mai tânără din echipă. Are un chip luminos și o poftă de viață cum rar găsești. „Sunt studentă la Inginerie, calculatoare”, spune ea cu mândrie. „Vreau să arăt că putem face o carieră chiar dacă suntem în cărucior. Noi nu avem limite, bine, hai, poate doar scările, însă și acolo dacă cunoști persoanele potrivite le poți urca. Eu așa m- am născut, fără să pot merge. Sunt o curajoasă, dar nu la fel ca și colegii mei, care au trebuit să treacă peste această schimbare. Am început să joc baschet la 13, 14 ani. David m-a recrutat. Mă bucur enorm că fac parte din această echipă. Dincolo de faptul că fac sport, aici mă întâlnesc cu oameni care înțeleg exact prin ce trec eu și este foarte important. Știi noi suntem complet normali și aș vrea ca lumea să înțeleagă că putem pleca pe picior de egalitate atâta timp cât înțelegem că suntem oameni și ne putem susține reciproc”, încheie fata.
Ovidiu este în sine un personaj. Nu are cum să treacă neobservat. Este omul care nu se dă în spate de la nimic. El a fost strivit de un copac. Unul dintre picioare i-a fost amputat. Fiind o persoană extrem de activă, Ovidiu a căzut într-o depresie puternică după accident. Își asumă acum acea perioadă cu toate gândurile ei negre. Sportul l-a salvat. Prin intermediul unei fundații a ajuns într-o tabără la Bran.
„Când am văzut acolo câți oameni sunt nu în situația mea, ci mult mai grav decât mine, am realizat cât de norocos sunt. Am început ușor, ușor să-mi revin și am descoperit sportul și participarea la competiții. Aproape nu este sport pe care să nu-l fi încercat și la toate am câștigat competiții naționale”, spune Ovidiu.
Și ce-i drept este un neobosit. Prietenii îi spun „Duracell”, pentru că, dacă la 3 noaptea are chef să vină din Rășinari în Sibiu, se urcă în scaun și vine, iar cei de la compania de asigurări îi spun „Demolatorul”, pentru că, în 14 ani a făcut praf 14 scaune.
Îi așteptăm pe toți curajoșii să ni se alăture
Cristina este cea mai nouă în echipă. A aflat despre ei de pe o rețea de socializare și a fost primită cu brațele deschise. Are problemele din naștere. Spina bifida este diagnosticul ei. Cu toate acestea, chiar în antrenamentele trecute a dat primul ei coș. Mădălin are 26 de ani și deși nu poate merge de când se știe, a făcut o școală normală, un liceu, este din Râmnicu Vâlcea și locuiește cu chirie în Sibiu. Povestea lui este mai aparte, pentru că, până în clasa a VII-a, nu a avut scaun cu rotile. Era purtat în brațe de părinți și prieteni. Asta l-a ținut mult timp în casă.
„Mă simțeam închis, mă simțeam al nimănui”, spune Mădălin.
David este cel care a luat legătura cu el și i-a dat un scaun. A ținut legătura cu el și s-a mutat în Sibiu pentru a fi aproape de sport și baschet.
„Dacă ești într-un scaun rulant nu înseamnă că trebuie să stai închis între patru pereți. Ieșiți din case, să nu vă fie rușine de felșul în care vă privește lumea. Suntem oameni normali chiar dacă roțile ne sunt picioare. Țineți capul sus și veți face față tuturor provocărilor!”, spune Mădălin.
Ultimul cu care am vorbit este Bogdan. Are doar 26 de ani și a dus deja una dintre cele mai terifiante lupte. Cea cu cancerul. A învins, dar în acest război și-a sacrificat piciorul.
„Am avut cancer la genunchi, pe os. Avem 14 ani când am fost diagnosticat. Am încercat să fac operații și alte tratamente, dar nu au mers. Boala a evoluat și am ales varianta cea mai sigură: amputarea piciorului”.
A fost și varianta salvatoare. Bogdan este vindecat. Astăzi joacă bucuros baschet alături de colegii lui. Se văd la antrenamente și abia aștepată să aibă cu toții scaune profesionale și să înceapă să participe și la competiții.
Dani Troancă îi privește cu mândrie. El însuși un iubitor al sportului nu are cum să nu se bucure pentru ei.
„Ideea este că sunt minunați pe teren. Și nu doar ei pot face asta. Îi așteptăm pe toți curajoșii să ni se alăture. Cu noi pot face orice sport își doresc. Tenis de masă, handbal, atletism, tir cu arcul”, spune Dani.