Cel puțin o dată pe an, în perioada examenelor majore, învățământul românesc are șansa să se privească în oglindă și să își vadă valoarea. Pentru absolvenții de clasa a opta, testul se măsoară, în primul rând, în procentul de elevi care nu abandonează școala. Aici, notele de la evaluare nu sunt relevante, pentru că în licee ar putea fi repartizați toți, chiar și cei care nu au luat decât 3. Pentru cei care susțin Bacalaureatul, dureroase rămân însă notele, o medie mai mică de 6 însemnând un ciclu de învățământ neterminat și un orizont, chiar și numai temporar, închis.

Potrivit statisticilor din ultimii ani, în jur de jumătate dintre absolvenții de liceu nu au mai reușit să ia Bacul. Sunetul clopoțelului în acest caz atrage atenția asupra colapsului educațional, repetarea situației dezastruoase de la an la an dezvăluind neputința celor de la minister de a găsi o formulă de rezolvare. O rezolvare reală nu ar reprezenta-o nici niște subiecte mai ușoare, nici o trecere în masă a elevilor, ci niște modalități de evaluare și filtrare încă din timpul anilor de studii, o calificare a lor în diverse meserii, astfel încât acești tineri, care la finalul liceului nu pot să se înscrie la o facultate, să poată fii niște angajați competenți.

Deocamdată, România exportă zecile de mii de absolvenți fără diplomă de bac pe post de forță de muncă pentru țările din Occident, îngroșând rândurile milioanelor de români deja plecați la muncă în străinătate. Acest exod este tratat cu indiferență de autoritățile care nu oferă soluții, deși în țara noastră forța de muncă fie este insuficientă, fie este nepregătită pentru a face față cerințelor actuale ale angajatorilor. Pe piața muncii, în ultimii ani, odată cu dezvoltarea sistemelor digitale, au apărut noi slujbe, cu diverse cerințe la angajare, dar la care sistemul de învățământ românesc nu s-a aliniat. Prin urmare, interesul scăzut al tinerelor generații față de aceleași conținuturi învechite, abundând în informații teoretice, insuficient explicate sau înțelese, în lipsa suportului practic, nu face decât să adâncească diferența dintre școala românească și piața muncii.

Ce încredere mai putem avea, așadar, în faptul că la vârful Ministerului Educației vine un nou ministru, rector al Universității bucureștene? Mai multă speranță în acest domeniu greu încercat de reformele din ultimii ani ar putea-o aduce mai degrabă un ministru în genul „domnului Trandafir”.

După 15 ani și eliminarea lui Bin Laden, războiul antiterorist este pierdut. Contrar stereotipurilor, în lume nu se desfășoară un război între barbaria arabă și înalta civilizație vestică.

În lumea islamică există o tensiune veche între conservatori și radicali, între moderați și musulmanii pioși. Daesh (Statul Islamic), dincolo de originile sale, e o facțiune islamică sunnită milenaristă. Daesh e poate cea mai musulmană sectă sunnită, mai radicală decât orice ideologie wahabistă.

Însă Daesh va fi strivit la un moment dat prin bombardamente și lupte grele, dar răul se va regenera, se va readapta și va reapare sub o altă denumire, într-o altă locație geografică, gata să capteze din nou atenția și să își propage ideologia.

Preocupat de atentate, Occidentul s-a concentrat la Orientul Mijlociu. De fapt, el ar fi trebuit să își fixeze atenția în altă parte. Dacă în Egipt sau Yemen au existat mereu fracturi între musulmanii moderați, conservatori și radicali, în Pakistan și în Bangladesh există un adevărat rezervor de radicalism și ideologie islamistă.

Ne plângem că saudiții sau cei din Qatar nu sunt foarte înțelegători cu moravurile occidentale, cu simbolurile creștine și că resping brutal valorile europene. Însă în societățile din monarhiile din Golf și din Iran, supraviețuiesc musulmani moderați, imami critici, minorități etnice și religioase.

În Pakistan și în Bangladesh ideologia și radicalismul sunt în proporții atât de năucitoare încât sunt suprimați fizic cei considerați „insuficient de credincioși”. Numai zvonul unei „erezii”, a unor tendințe apostatice, este răsplătit cu o moarte în piața publică. Nu degeaba Osama bin Laden s-a refugiat în Pakistan.

Atâta timp cât furia unei populații de zeci de milioane de oameni e analfabetă și manipulată de diverși imami în Pakistan și Bangladesh, războiul antiterorist e o idee foarte proastă.

Războiul antiterorist nu se câștigă cu bombe de către Occident. Majoritatea musulmanilor sunt conformiști, practicanți mai puțin stricți, ai unui islam intelectualizat și educat. Ei înțeleg că lumea e alta, au aceleași aspirații naturale ca și noi, securitate, bunăstare și viitorul copiilor. Lor li se opun un grup numeros, pios, ce consideră valorile islamice sunt înainte de tot și de toate. Însă și acești conservatori sunt niște oameni mai aproape de noi decât ne vine nouă să credem. Contrar multor discursuri xenofobe, cei mai conservatori dintre musulmani sunt cei ce se împotrivesc cel mai tare milenarismului salafist!

Un tânăr ce se detonează într-un loc public pentru a răspândi teroarea și frica, nu consideră nicio clipă că încalcă interdicția de sinucidere. Ucigând „necredincioșii”, el alege calea martiriului, e un erou ce ucide zeci și sute de păgâni și va ajunge în Paradis. Acești oameni se consideră credincioși ce se sacrifică pentru măreția lui Allah și o fac de bunăvoie! S-a căutat insistent un profil psihologic; delicvență juvenilă, alcoolism și consum de droguri, respingere de către societate, lipsa unui țel în viață. Un imam ce ghidează „sufletele” va vorbi de țelul măreț, de misiunea sacră spre gloria lui Dumnezeu. Cauzele mari și ideologiile, în general, sunt mult mai ucigătoare decât soldații.

Războiul nu e antiterorist, ci este unul ideologic, religios și nu poate fi câștigat cu soluții militare.

Ucigând „lideri spirituali” ca Bin Laden sau Bagdadi, construim martiri și semințele unei noi insurgențe. Stratul anti

occidental și antiamerican e un fals, ca o coloratură de marketing și promovare ideologică pentru a captura adepți. Această confruntare este profund islamică și se poate câștiga numai cu sprijinul imamilor moderați, ce au legitimitatea necesară, pentru a îngusta câmpul de acțiune a unor organizații ca Daesh și Al Qaeda.

Jumătate din poporul român este plecat în străinătate sau în căutarea unei căi de a ajunge acolo, iar din cealaltă jumătate, jumătate sunt de sacrificiu. Jumătate din liceenii României aşteaptă să treacă bacul cu dor de o ţară care să le ofere o şansă de viitor, iar din cealaltă jumătate, jumătate se „specializează” în abandonul şcolar. Jumătate din medicii români lucrează deja pentru sănătatea altor neamuri în ţări care le preţuiesc meseria, iar din cealaltă jumătate, jumătate încep să fie „săltaţi” sub diverse pretexte administrative. Nu-mi dau încă seama dacă această mişcare face parte din arsenalul armelor de distrugere în masă a naţiunii prin blocarea asistenţei medicale, sau din strategia de camuflare a reţelei implicate în afacerea Hexifarma, peste care deja creşte iarba.

Jumătate din populaţia României se învârte în jurul pragului sărăciei, iar din cealaltă jumătate, jumătate se-nconvoaie sub greutatea taxelor pe infima-i proprietate şi a impozitării muncii lor. Jumătate din cei care mai muncesc în România o fac la negru, iar jumătate din cealaltă jumătate sunt şomeri. Ce-i drept, informaţiile mele nu sunt chiar de ultimă oră, dar destul de recente. Nu le am încă pe cele care pot confirma că aşa-zisa creştere economică a noastră stă pe umerii slujitorilor din bănci şi transnaţionale şi ai câtorva softişti. Restul miroase a speculaţie, devalizare de fonduri şi rulaj mare prin off-shore-uri mici.

Jumătate din pământul României e în proprietate străină, iar din cealaltă jumătate, jumătate e pârloagă. Jumătate din pădurile României au fost înghiţite de rechinii austrieci şi de alte seminţii nesătule, sub „oblăduirea” guvernelor mitarnice şi darnice cu toate viniturile şi căzăturile, iar din cealaltă jumătate, jumătate e deja arvunită de băieţii „dăştepţi” care s-au lăţit ca păduchele pe capul românului. Citez dintr-o sursă preferată, eruditul sociolog Ilie Bădescu: „Când trădarea a fost instituţionalizată, poporul a fost „învins” de „ai lui”, în propria lui „ogradă” stau „străinii” şi ceea ce este mai odios, prin promiscuitate, este faptul că „străinul” nu este altul decât „înstrăinatul”, adică cel care a ieşit din mediul lui spre a se întoarce împotriva acestuia.” (Cu faţa spre Bizanţ, pag.379) Cât despre cele devalizate integral, nu numai pe jumătate, ne putem doar aminti că au fost cândva româneşti şi ale românilor: resursele naturale, luciul apelor, oxigenul din aer, şcoala românească, industriile de tot felul, medicamentele, vaccinurile, cercetătorii, flota comercială, aviaţia militară, producţia de automobile, apa grea, operele de artă, rezervele de aur ale Băncii Naţionale, pâinea cea de tote zilele şi câte şi mai câte.

Dă, Doamne, mintea românului cea de pe urmă! Doar că jumătate pare dusă cu pluta pe apa Sâmbetei, iar din cealaltă jumătate, jumătate crede că tot ce zboară se mănâncă. Uff!!!